Întîlnirea cu giganţii (2)

by Laszlo Alexandru

Inf_XXXI_4

«Şi el mie: ‘Fiindcă cercetezi prin tenebre prea departe, se întîmplă să confunzi imaginile. Vei vedea limpede, cînd ajungi acolo, cît se înşală simţurile de la distanţă; de aceea mai zoreşte-te puţin’» (v. 22-27). Virgiliu îl lămureşte pe Dante că, din cauza depărtării, pricepe altceva decît îi arată realitatea. Dacă va grăbi pasul, va înţelege curînd ce-l aşteaptă. “Cu alte cuvinte: nu e vorba de o cetate cu turnuri; te laşi împins spre concluzii false de imaginaţia ta, care dă viaţă fanteziilor pe care nu izbuteşti să le vezi. (…) Poate că toată această explicaţie a lui Virgiliu este lungă şi nu foarte necesară; dar să nu uităm că Virgiliu exercită o acţiune didactică, intervine, corectează, încurajează ca în sufletul discipolului să se consolideze controlul raţional. Poemul este şi un sintetic tratat comportamental, de reguli despre ceea ce putem şi nu putem face, de îndrumări” (T. Di Salvo).

Inf_XXXI_5

«Apoi cu drag m-a prins de mînă şi-a zis: ‘Înainte de-a merge mai departe, ca faptul să nu-ţi pară ciudat, află că nu-s turnuri, ci giganţi şi stau în puţul din jurul rîpei, de la buric în jos cu toţii’» (v. 28-33). Cu un gest de afecţiune, maestrul îi explică discipolului că aparentele turnuri sînt giganţii scufundaţi în prăpastie, de unde le răsare numai jumătatea de sus a trupului. “Să ne amintim că dincolo de Malebolge se deschide o prăpastie: spre ea se îndreaptă cei doi poeţi, după ce au parcurs în parte marginea externă a celei de-a zecea bolgii. Giganţii numiţi de Dante sînt creaturi mitologice, dar şi biblice: poetul le uneşte, face din ele o singură categorie de păcătoşi şi inclusiv fizic trebuie să reprezinte substanţa morală a Infernului extrem: imense mase de materie, de-o putere îngrozitoare, al căror conducător suprem este Lucifer. Cu siguranţă Dante, în acord cu gîndirea medievală, credea că au existat cu adevărat şi au acţionat într-un timp istoric îndepărtat. Din giganţii transmişi de textele antice a păstrat mai ales măsurile extraordinare. Şi totuşi ei nu reprezintă simbolul sălbăticiei dezlănţuite, dar nici nu par complet neputincioşi, cum ar spune obişnuita ecuaţie răsturnată ce consideră că fiinţele, cu cît sînt mai mari, ca aspect fizic, cu atît sînt mai mărunte, ca pricepere intelectuală. Ei sînt mai curînd o anticipare a lui Lucifer şi aşadar un semn al păcatului de trufie” (T. Di Salvo). “Versul 33 i se opune ideal celui care, în cîntul al X-lea, definea înălţarea energică a lui Farinata (de la brîu în sus îl vei vedea tot). Măreţia eroului ghibelin prezenta înainte de toate forţă morală (de parcă ţinea infernul în mare dispreţ), un caracter neîmblînzit, care se exprima plastic prin atitudinea sa statuară. Poziţia giganţilor este de brută materialitate, poartă în sine semnul înfrîngerii şi al dezastrului. Observă Chiari: ‘oricine îşi aminteşte cîntul al X-lea din Infern ştie că pentru Farinata condamnarea, care îl ţine prizonier în mormîntul înroşit de foc, este depăşită de măreţia spirituală şi nobleţea demnului apărător, cu fruntea ridicată, al Florenţei şi simte că aici, în schimb, se insistă pe întinderea trupurilor imense deasupra rîpei şi în adîncimea prăpastiei, iar trimiterea la mărimea lor nu este însoţită de nici o trăsătură de energie liberă, ci se uneşte cu aluzia la nemişcarea pe care le-o impune o forţă divină, triumfătoare asupra lor, a celor trufaşi, în eternitate’. Plasaţi ca strajă a ultimului cerc din Infern, giganţii se deosebesc de paznicii de mai sus prin nemişcarea lor oarbă şi obtuză. Poetul se complace să sublinieze, de-a lungul întregului episod în centrul căruia se află, contrastul dintre apariţia lor maiestuoasă şi forţa lor modestă, anihilată de confuzia care le-a răvăşit minţile. Simboluri ale unei aroganţe smintite, duse la paroxism (au vrut să se măsoare cu divinitatea, au încercat să învingă, prin forţă, inteligenţa), ei ocupă deja treapta cea mai de jos a ierarhiei infernale” (E.A. Panaitescu).

Inf_XXXI_6

«Ca atunci cînd ceaţa se risipeşte, privirea încet încet trasează ceea ce ascund vaporii aerului dens, la fel străpungînd văzduhul gros şi-ntunecos, mereu şi mereu apropiindu-mă de ţărm, mi-a fugit eroarea şi mi-a sporit spaima; căci la fel cum, roată, Montereggion cu turnuri se încoronează, aşa pe malul ce înconjoară puţul…» (v. 34-42). Imaginea din faţa lui Dante se limpezeşte treptat, ca la apariţia din ceaţă, iar poetul, pe măsură ce pricepe noul peisaj, e cuprins de spaimă. Giganţii se înălţau pe marginea prăpastiei şi imaginea lor înfricoşătoare semăna cu a cetăţii construite de sienezi şi înconjurate cu impresionante turnuri de protecţie. “Înzestrată cu patrusprezece turnuri, fortăreaţa Montereggioni fusese construită de sienezi în 1213, în Val d’Elsa, pentru a se apăra de atacurile florentinilor. Comparaţia viguroasă din versurile 40-41 sugerează ideea unei forţe compacte şi indiferente (dar tocmai de aceea închisă în limitele unei materialităţi neînsufleţite). Sfidarea fiilor pămîntului la adresa lui Jupiter este propusă aici nu ca o acţiune conştientă şi destinată unui scop, ci ca o simplă manifestare a lipsei de măsură care, ca atare, ameninţă coexistenţa armonioasă a lucrurilor şi desfăşurarea regulată a evenimentelor” (E.A. Panaitescu).

Inf_XXXI_7

«…se înălţau, cu jumătatea lor de trup, cumpliţii giganţi, pe care Jupiter din cer îi ameninţă şi azi cînd tună. Eu zăream deja faţa unuia, umerii şi pieptul şi din pîntec mare parte, iar pe coaste-n jos ambele braţe» (v. 43-48). Jupiter îi ţinea captivi în Infern pe giganţi, pentru îndrăzneala rebeliunii lor de odinioară, şi îi ameninţa cu tunetele sale. În faţa lui Dante se afla deja unul dintre uriaşi, cu formele sale impresionante. “Tunetele în Evul Mediu erau adesea interpretate ca zgomote provocate de diavol, sau ca semnale sonore ale puterii divine, mereu pregătită să înfrunte şi să respingă atacul giganţilor” (T. Di Salvo).

giganti1

Advertisements