Întîlnirea cu giganţii (3)

by Laszlo Alexandru

Inf_XXXI_8

«Natura, cu siguranţă, cînd a renunţat să meşterească asemenea fiinţe, a procedat foarte bine, fiindcă i-a luat din oşteni lui Marte. Şi dacă nu regretă elefanţii şi balenele, cînd te gîndeşti bine, vezi că e mai dreaptă şi mai înţeleaptă» (v. 49-54). Natura a făcut bine oprindu-se din făurirea giganţilor, fiindcă altminteri ar fi umplut lumea de fiinţe violente, predispuse la lupte interminabile. Ea nu regretă să creeze mai departe elefanţi şi balene, animale uriaşe, însă lipsite de intelect şi de voinţa de-a face răul. Giganţii “ar fi putut să distrugă omenirea şi n-au făcut-o. Dacă ne-am întreba de ce, Dante ar răspunde: pentru că au fost distruşi de Dumnezeu, căruia i s-au opus în trufia lor, încercînd chiar să se caţere în ceruri” (T. Di Salvo).

Inf_XXXI_9

«căci unde puterea minţii se uneşte cu voinţa răului şi cu forţa, lumea rămîne fără apărare. Faţa lui îmi părea lungă şi groasă, ca pinul de la San Pietro la Roma, şi pe măsura sa avea celelalte oase» (v. 55-60). Din cauza giganţilor, în care se întîlneau motorul (mintea), hotărîrea (voinţa) şi instrumentul (forţa), integritatea lumii era pusă în pericol. Faţa lui Nimrod, primul întîlnit, era cît pinul de bronz enorm de la Vatican, iar restul trupului său era proporţional cu dimensiunile capului. “Conul de pin din bronz, care pe atunci se găsea în Piazza San Pietro, acum se află într-o curte interioară a Vaticanului, care tocmai din acest motiv se numeşte Cortile della Pigna” (T. Di Salvo). “Marele pin de bronz provenea de la Mausoleul lui Hadrian (sau din Pantheon), care pe vremea lui Dante era deasupra fîntînii din curtea de la San Pietro. (…) Azi, restaurat, măsoară 4,23 metri şi se află în grădina Muzeelor Vaticanului” (Chiavacci Leonardi).

Inf_XXXI_10

«astfel că rîpa, care-i era şorţ de la brîu în jos, îi dezvelea mare parte deasupra, încît pentru a-i ajunge la coamă, trei locuitori din Frisa greu s-ar fi putut mîndri; fiindcă eu vedeam din el treizeci de palme, în jos de locul unde omul îşi încopciază mantaua» (v. 61-66). Marginea prăpastiei ajungea pînă la brîul gigantului. De la brîu în sus, trei bărbaţi din Frisa (o regiune cu locuitori consideraţi printre cei mai înalţi din lume), urcaţi unul peste celălalt, nu s-ar fi putut mîndri că-i ajung la plete. Dante vedea doar vreo şapte metri din uriaş, de la gît, unde se închide mantaua, pînă la buric. “Din cap pînă-n picioare, aşadar, puteau fi vreo douăzeci şi patru sau douăzeci şi şase de metri; mai puţini, dacă înţelegem textul în sens propriu; dar nu trebuie să facem astfel, căci este vorba de măsuri în spatele cărora există un sentiment de uimire, ca în prezenţa unui fapt excepţional” (T. Di Salvo). “Potrivit lui Grabher, ‘compararea măsurilor ar urmări să dea o mai mare concreteţe’ dimensiunii gigantului, pe cînd ‘în realitate o diminuează’. Totuşi cu îndreptăţire observă Mattalia: ‘Precizia minuţioasă a lui Dante… prin care este parţial redusă măsura fantastică pe care cititorul o primise despre gigant în versurile 20-31, îşi are semnificaţia sa: Poetul îşi propune să menţină dimensiunile uriaşe în limite raţionale, ce pot fi gîndite şi imaginate, în limitele în care ne putem închipui o figură destul de compactă şi distinctă în ansamblul său: şi în afara cărora, în schimb, imaginaţia bîjbîie, tinde să se rătăcească’. Exigenţa raţionalului i se impune cu o mai mare urgenţă lui Dante, atunci cînd trebuie să înfrunte tema puterilor şi dimensiunilor nemăsurate pe care tradiţia le-o atribuia giganţilor” (E.A. Panaitescu).

nimrod

Inf_XXXI_11

«‘Raphèl maì amèch zabì almi’, a început să zbiere cumplita gură, căreia nu i se potriveau psalmi mai blînzi. Iar călăuza mea spre el: ‘Suflet neghiob, vezi-ţi de corn şi cu el te răcoreşte, cînd mînia ori altă patimă te altoieşte! Caută-te la grumaz şi vei găsi cureaua care-l ţine legat, o, duh rătăcit, şi vezi-l cum îţi încinge pieptul mare ca doaga’» (v. 67-75). Nimrod îi întîmpină pe cei doi pelerini cu strigăte imposibil de priceput, dar cu o sonoritate ameninţătoare. Virgiliu îl ceartă şi-l îndeamnă să-şi verse patimile în cornul care-i atîrnă de gît, legat cu o curea lată cît doaga unui butoi. “Ce vor fi însemnînd cuvintele din v. 67 nu ştim şi poate nu vom şti niciodată. Unii exegeţi au crezut că descoperă acolo cuvinte ebraice, sau arabe, sau cuvinte ebraice şi arabe amestecate laolaltă şi, în funcţie de aceasta, au propus diferite soluţii. Dar poate că e vorba doar de sunete destinate să arate, la aceste bestii imense, neputinţa de-a ajunge pînă la graiul omenesc” (T. Di Salvo). “Altă patimă: cele patru patimi care au răul ca obiect sînt, potrivit Sfîntului Toma, ura, mînia, invidia şi cutezanţa” (Chiavacci Leonardi).

Inf_XXXI_12

«Apoi mi-a spus mie: ‘El însuşi se acuză; ăsta e Nimrod, din a cărui nesăbuinţă nu mai e acelaşi limbaj pe lume» (v. 76-78). Chiar uriaşul, prin sunetele confuze pronunţate, îşi dezvăluie identitatea: este Nimrod, căruia i se atribuie încercarea de construire a Turnului Babel, nesăbuinţă ce-a provocat amestecarea limbilor pe pămînt. “În Geneză (10, 8-10; 11, 1-9) Nimrod, nepotul lui Ham şi regele Babiloniei, este numit ‘un viteaz vînător’; de aici i-a venit probabil lui Dante ideea de a-i da cornul prin care îşi exprimă furia şi durerea. Literatura patristică îl consideră pe Nimrod răspunzător de construirea Turnului Babel. Pentru aceasta Dante îl plasează, împreună cu titanii care s-au răzvrătit împotriva lui Jupiter (văzut aici ca expresie a divinităţii), printre gardienii din al nouălea cerc şi îl pune să pronunţe fraza confuză din versul 67. Această expresie rezultă din deformarea unor cuvinte ebraice. Cît priveşte înţelesul lor, orice discuţie este inutilă, din moment ce chiar Dante ne previne că limba vorbită de Nimrod nu e cunoscută decît de acest suflet neghiob” (E.A. Panaitescu).

babel

Advertisements