Întîlnirea cu giganţii (6)

by Laszlo Alexandru

Inf_XXXI_19

«‘O, tu, care în valea norocoasă, ce l-a făcut pe Scipio glorios, cînd Hannibal cu ai săi a luat-o la fugă, ai ucis o mie de lei ca pradă şi care, de-ai fi mers în marele război al fraţilor tăi, lumea mai crede…» (v. 115-120). Virgiliu i se adresează uriaşului Anteu, pentru a-l convinge să-i ajute. În acest scop se străduieşte să-i cîştige atenţia, amintindu-i vitejia de odinioară. Anteu îşi avea adăpostul în valea Bagrada, unde vîna şi mînca leii. Era aceeaşi vale unde Scipio a învins şi a izgonit armata lui Hannibal. “În cazul nostru Virgiliu vrea să obţină bunăvoinţa lui Anteu, ca să-i sprijine pe cei doi pelerini să coboare în zona inferioară a Cocitului. Anteu ar putea să-i refuze; de aceea e nevoie să fie îmblînzit, să i se mîngîie vanitatea (aceşti giganţi au reacţii puerile): iată motivul reamintirii unor lucruri care îl onorează şi a unor lucruri care, dacă s-ar fi produs, ar fi modificat cursul istoriei” (T. Di Salvo). “Rugămintea pe care Virgiliu i-o adresează lui Anteu ‘dezvăluie indirect – scrie Grabher – caracterul acestui gigant şi pe al celorlalţi, flatînd ceea ce-i poate stimula orgoliul forţei şi veleitatea iritabilă a faimei’. Se insinuează, în cuvintele poetului latin, o ironie subtilă (lumea mai crede) dar, dincolo de această ironie, discursul său are o respiraţie amplă şi solemnă. Prin simplul fapt că a trăit în valea care a văzut triumful lui Scipio, în 202 î.C., asupra armatei cartagineze a lui Hannibal, Anteu îi apare lui Dante mai nobil decît tovarăşii săi, mai demn de-a fi elogiat, participant, fie şi într-un mod neclar şi indirect, la realizarea providenţială a unui mare destin istoric” (E.A. Panaitescu).

Inf_XXXI_20

«…că fiii pămîntului ar fi învins; du-ne jos şi nu te codi, unde gheaţa strînge Cocitul. Nu ne mai trimite la Tizio sau la Tifeu: acesta îţi poate da ce-aici se pofteşte; de-aceea te-apleacă şi nu-ţi întoarce obrazul de la noi» (v. 121-126). Anteu n-a participat odinioară la lupta giganţilor cu zeii; dacă s-ar fi implicat şi el, poate că soarta confruntării ar fi fost alta şi uriaşii ar fi triumfat. Apoi Virgiliu îl roagă pe Anteu să-i ajute să coboare în ultimul cerc al Infernului, fără a-i trimite spre alţi giganţi. Bunăvoinţa lui ar putea fi răsplătită de însoţitorul lui Virgiliu cu faima printre cei vii, o recompensă foarte rîvnită de spiritele damnate. “Elogiile aduse lui Anteu sînt aşadar două: O, tu, care… şi care…, într-o progresie ascendentă, conform regulilor retoricii” (Chiavacci Leonardi).

Inf_XXXI_21

«Îţi poate duce faima-n lume, fiindcă e viu şi viaţă lungă-l aşteaptă, dacă-nainte de vreme nu-l cheamă Graţia la sine’. Aşa a spus maestrul; şi acela cu grabă şi-a întins mîinile şi l-a cuprins pe învăţătorul meu, cum Hercule i-a simţit odinioară strînsura» (v. 127-132). Anteu poate să devină un personaj vestit prin versurile lui Dante, care n-a murit şi are încă zile multe, de nu cumva soarta divină îi va stinge viaţa mai repede. După cuvintele pronunţate de magistru, gigantul l-a prins în palme pentru a-l trece în următorul cerc infernal, aşa cum l-a strîns cîndva şi pe Hercule în luptă. “Virgiliu, ajuns la finalul discursului său, foloseşte cu înţelepciune distributivă argumentul principal şi decisiv pentru aceste locuri, al faimei, al amintirii glorioase printre cei vii. (…) Încă o dată e subliniată astfel psihologia elementară a giganţilor. (…) Trufia, excesiva bună impresie pe care o au despre ei înşişi, evaluarea exagerată a propriilor puteri fizice le-au provocat eşecul pe pămînt; aceleaşi greşeli acum le întunecă minţile” (T. Di Salvo).

giganti2

Advertisements