Rime aspre şi răguşite (1)

by Laszlo Alexandru

Cercul al nouălea. Trădătorii scufundaţi în gheaţă. Camicion de’ Pazzi, felonul criminal. Bocca degli Abati, nemernicul de la Montaperti. Alţi trădători oribili. Întîlnirea cu Ugolino.

Inf_XXXII_1

«De-aş avea rime aspre şi răguşite, cum s-ar cuveni în groapa tristă, peste care apasă toate celelalte stînci, mi-aş stoarce deplin seva minţii; dar fiindcă nu le am, nu fără frică mă apuc să spun; căci nu-i de glumă să descrii străfundul universului întreg şi nu-i pentru cine strigă după mama şi tata» (v. 1-9). Dante se avîntă şovăitor în prezentarea ultimului cerc al Infernului, care adună cele mai mari ticăloşii şi cei mai mari păcătoşi. Poetul este neîncrezător în cuvintele pe care le stăpîneşte şi care nu sînt suficient de brutale pentru a reda întreaga nemernicie văzută acolo. Descrierea străfundului infernal este o misiune oribilă, imposibilă pentru cei cu firea slabă, copilăroasă. “Pregătindu-se să descrie cercul trădătorilor (înşelătorii împotriva celor care se încred), Poetul îşi pune problema mijloacelor de expresie de care dispune. Va putea limba italiană, vorbită printre oamenii de rînd, să redea eficient oroarea care se ascunde în cel mai crud şi mîrşav dintre toate păcatele, recea şi inumana cruzime ce caracterizează trădarea? ‘Dante înţelege greutatea de-a reprezenta cu fidelitate o vină aşa de apăsătoare, o pedeapsă aşa de înfricoşătoare: este ultima şi poate cea mai aspră oboseală, pe care el trebuie s-o înfrunte înainte de-a părăsi Infernul. Se potriveşte gheaţa, ca echivalenţă pentru pulsul congelat al acelor inimi crude în lumea celor vii, niciodată însufleţite de un freamăt de iubire; se potriveşte liniştea, ca indiciu pentru o durere întunecoasă şi nesfîrşită, aşa dezolată şi disperată încît nu se mai poate nici măcar traduce în cuvinte, lamentaţii, strigăte; se potriveşte nemişcarea, dovada cea mai evidentă şi descumpănitoare pentru neputinţa absolută a damnatului, pentru puterea suverană a lui Dumnezeu. Dar gheaţa uniformă, tăcerea, nemişcarea nu fac decît să sporească dificultatea, deja foarte mare, de-a reprezenta, prin cuvinte încă mai vii şi diversificate decît cele foarte puternice şi impresionante folosite pînă acum, pentru a reda gravitatea sporită faţă de celelalte păcate, oroarea sporită faţă de celelalte pedepse’ (Chiari)” (E.A. Panaitescu). “Spre deosebire de alte cînturi apropiate de acesta în spaţiu, unde situaţiile anterior elaborate se încheie la începutul cîntului următor (ca un ecou prelungit sau o încercare de-a uni situaţiile din cînturi diferite, cel care se termină şi cel care începe), cîntul al XXXII-lea marchează o ruptură profundă, radicală, nu doar narativă şi tematică, ci şi lingvistico-retorică, faţă de cîntul precedent. Se pare că poetul, pornind să reprezinte zona cea mai mizerabilă, întunecată şi îngheţată a Infernului, unde omenirea pare să tindă spre degradarea materială pînă la împietrire, resimte nevoia etico-poetică de a-i transmite cititorului şi o pauză de aşteptare şi despărţire; acest fapt se percepe mai bine pe planul limbajului, care devine dur, aspru, bogat în expresii neobişnuite sau plebee, ce se potrivesc unei materii ignobile, agresive moral şi violente, departe aşadar de orice ispită de blîndeţe literară, de înnobilare forţată, fie şi prin referinţe la texte consacrate din tradiţia literară” (T. Di Salvo). “Ideea de greutate este aici dominantă, iar sensul moral pătrunde în cel fizic: tot răul din lume acţionează prin apăsare. (…) Fundul Infernului este de fapt, în concepţia geocentrică, fundul întregului univers” (Chiavacci Leonardi). “În prezenţa dificultăţii subiectului se impune (iar aceasta este o normă literară indiscutabilă) un limbaj puternic, robust, aspru, nu cel folosit de copii” (T. Di Salvo).

Inf_XXXII_2

«Dar acele doamne să-mi ajute versul, care l-au ajutat pe Anfion să încingă cetatea Tebei, încît vorba de faptă să nu se-abată. Vai, plebe mai ticăloasă ca toate, ce stai în locul unde vorba-i anevoioasă, mai bine te-ai fi născut oaie sau capră!» (v. 10-15). Poetul invocă sprijinul muzelor, care trebuie să-l inspire la fel ca pe Anfion, artistul care, cîntînd, a pus în mişcare pietrele. Exclamaţia lui se îndreaptă apoi spre osîndiţii înfipţi etern în gheaţă, pentru care ar fi fost de preferat să se nască animale necuvîntătoare, cunoscute pentru deşteptăciunea lor redusă, decît să-şi fi folosit intelectul în comiterea nelegiuirilor. “Invocarea Muzelor derivă în mod firesc din mărturisita neputinţă de-a aborda, cu mijloace pînă acum îndestulătoare şi incluse în vorbirea obişnuită, înfricoşătoarea temă a trădătorilor şi a greşelii care i-a condamnat la o asemenea pedeapsă. Dincolo de amintirea lui Anfion, miticul întemeietor al Tebei, la sunetul de liră al căruia bolovanii de pe munte au pornit la vale şi s-au dispus, unii peste alţii, formînd zidurile cetăţii, referinţa ‘pare în special potrivită nu numai fiindcă face trimitere la un fapt grandios, ci şi fiindcă, pentru Dante, se impune nevoia de-a oferi o ultimă contribuţie la un edificiu solemn (prima cantică)’ (Chiari)” (E.A. Panaitescu). “Păcătoşii, consideraţi a fi cei mai răi dintre toţi, sînt trădătorii; ei sînt indicaţi prin cuvinte în care se amestecă mila (redusă) şi aspra condamnare morală, ca o anticipare a atitudinii dure prin care poetul se apropie de aceşti osîndiţi, în episoadele ce urmează” (T. Di Salvo). “Dante pare să spună că aşa cum Anfion cu poezia a adunat pietrele pentru a construi Teba, şi el porneşte în versurile lui să construiască o altă şi mai groaznică cetate. Teba era pentru antici cetatea celor mai oribile nelegiuiri şi cu ea compară Dante, în mai multe evocări, regiunea trădătorilor; aici, la început, apoi la finalul cîntului (v. 130-132) şi în încheierea poveştii lui Ugolino (XXXIII, 89)” (Chiavacci Leonardi).

Inf_XXXII_3

«Cum am ajuns noi în bezna puţului, sub picioarele gigantului, şi eu priveam încă zidul înalt, am auzit: ‘Vezi cum pui piciorul; umblă să nu calci pe capetele bieţilor fraţi osteniţi’» (v. 16-21). Dante şi Virgiliu stau deja pe lacul Cocit, cînd o voce îi avertizează să nu calce pe capetele care se iţesc din gheaţă. “Pentru înţelegerea corectă a pasajului, trebuie să reamintim cîteva fapte; după obstacolul care desparte cercul al optulea de al nouălea, Dante şi Virgiliu se pomenesc pe marginea unui perete care coboară spre puţul Cocit: aici stau ca nişte turnuri giganţii. Anteu se apleacă spre cei doi şi-i ridică în mîna sa, iar apoi aplecîndu-se pe partea cealaltă, într-un alt loc de pe peretele puţului, îi depune. Întrucît puţul este înclinat spre centrul prăpastiei, spre Lucifer, cei doi se găsesc mai jos de locul în care Anteu îşi sprijină picioarele” (T. Di Salvo). “Vocea se ridică din gheaţă, dar nu e specificat cine vorbeşte. Unii se gîndesc la cei doi fraţi pe care Dante îi are chiar sub tălpi (v. 41-42) şi de ei leagă expresia bieţii fraţi osteniţi. Dar poate fi unul dintre cei mulţi, care vorbeşte pentru toţi şi-l avertizează pe noul-venit cum e ţinutul prin care se pregăteşte să treacă. Aceasta mi se pare explicaţia preferabilă, fiindcă anticipează dramatic viziunea de ansamblu, care se desfăşoară în faţa privirilor şi comparaţia din versurile 31-36. Se prevesteşte ceea ce se va întîmpla imediat” (Chiavacci Leonardi).

tradatori

Advertisements