Rime aspre şi răguşite (2)

by Laszlo Alexandru

Inf_XXXII_4

«La care m-am răsucit şi-am văzut în faţa mea şi sub paşi un lac, ce de la ger avea înfăţişare de sticlă şi nu de apă. Pe cursul său n-a lăsat văl aşa gros iarna Dunărea în Austria, nici Donul acolo, sub cerul rece, cum era aici; că dacă Tambernicchi sau Pietrapana s-ar fi prăbuşit deasupra, nici marginile măcar n-ar fi crăpat» (v. 22-30). Îndemnat de vocea păcătosului să aibă grijă de capetele de sub picioarele sale, Dante îşi întoarce privirile spre lacul îngheţat unde se află. El rămîne impresionat de gheaţa mai groasă decît cea creată pe Dunăre iarna sau pe Don. (Ostilitatea peisajului e sugerată şi de sonorităţile bizare, geografic îndepărtate, ale numelor proprii din italiană: Danoia, Osterlicchi, Tanai etc.) Dacă munţii Tambura sau Pana s-ar fi prăvălit peste lac, gheaţa nu s-ar fi fisurat nici pe margine. “Mai întîi se uita spre perete şi n-a observat ce avea sub picioare. Lacul ca sticla, fiindcă e îngheţat, este Cocitul; în el sînt scufundaţi trădătorii. Sînt evidente raportul păcat-pedeapsă şi rolul echivalenţei: îngheţarea sensibilităţii lor, sufletul congelat cu care şi-au săvîrşit delictele se întinde în timp şi-i condamnă să stea într-un lac de gheaţă, într-un prezent nemişcat” (T. Di Salvo). “Peisajul întunecat, a cărui dezolare e sporită de expresia nedeterminată sub cerul rece (nu e circumscris nici un spaţiu aici, cum se întîmpla cu Austria; apele Donului rămîn înţepenite într-un spaţiu nelimitat, căruia doar cerul de iarnă poate să-i reproducă monotonia, sterilitatea neliniştitoare) şi enormele cataclisme geologice, evocate în terţinele 25-27, 28-30, au fost considerate de unii critici (Momigliano, Chiari) mai curînd ca o dovadă de abilitate în folosirea rimelor aspre şi răguşite decît ca poezie. Aceşti critici au rămas neplăcut impresionaţi de rima, cu deliberare nearmonioasă şi inconstantă, în ‘icchi’ (‘o ciudăţenie puerilă care sărăceşte spectacolul’, în opinia lui Momigliano). Cu mai multă fineţe comentează pasajul Grabher: ‘iată-l aşadar pe acel Dante care, într-o invocare biblică, ar vrea să pună în mişcare Capraia şi Gorgona (cîntul al XXXIII-lea, v. 82), recurgînd şi aici la o imagine gigantică, unde vedem munţi întregi aruncaţi ipotetic peste gheaţa aceea groasă care – observaţi contrastul dintre efortul naturii şi efectul neglijabil – n-ar fi stîrnit nici măcar o scîrţîială, n-ar fi suferit nici măcar o crăpătură’” (E.A. Panaitescu). “Cocitul este a patra apă din Infern, care în puţul delimitat de zidurile înalte se întinde formînd un lac cu suprafaţa îngheţată, după cum se va vedea, de vîntul provocat de aripile lui Lucifer, înfipt în centru. Cocitul este acel Avernus, amintit în Eneida (VI, 296-297 şi 323), precum şi în Scripturi (Iov 21, 33); faptul că este îngheţat pare o invenţie dantescă, datorată în mod limpede echivalenţei (toţi vechii comentatori au subliniat identificarea gheţii cu ura, opusă focului încins al iubirii). De altfel gheaţa este, alături de foc, tortura infernală tipică” (Chiavacci Leonardi).

Inf_XXXII_5

«Şi cum stă broasca la orăcăit, cu botul deasupra apei, cînd visează ţăranca la seceriş bogat, aşa livide, scufundate pînă unde se-arată ruşinea, erau umbrele îndurerate-n gheaţă, punînd în dinţi clănţănit de barză» (v. 31-36). Păcătoşii erau scufundaţi în gheaţă pînă la gît, ca broaştele în baltă vara (cînd ţăranca visează noaptea la secerişul de peste ziuă) şi îşi clănţăneau dinţii de frig, aşa cum berzele bat din plisc. “Conform unei proceduri tipice, Dante caută pe pămînt, în realitatea ce poate fi controlată de oricare cititor, o confirmare pentru obiectul viziunii sale: şi fiindcă între realitatea lumească şi cea de dincolo nu există contraste, ci continuitate şi potenţare, realitatea eternă are aceleaşi caracteristici, ba chiar mai aprinse, violente şi exasperate, decît ceea ce se oferă sensibilităţii şi experienţei noastre. ‘Fantezia lui Dante are aceste străfulgerări de viziune care creează evidenţa impresionantă a unei lumi imaginare şi dau coerenţă tuturor detaliilor unei situaţii’ (F. Maggini)” (T. Di Salvo). “În opinia lui Mattalia, alegerea termenului ruşinea este, în versul 34, intenţionată şi ‘subînţelege ideea de negaţie: întrucît roşeaţa este şi culoarea iubirii, nu doar a ruşinii, şi nici unul dintre aceste sentimente nu poate fi gîndit că există în sufletul unui om capabil să trădeze o rudă, infracţiune care poate fi explicată şi concepută doar cu cea mai îngheţată obturatio cordis, a cărei pedeapsă echivalentă este gheaţa unde damnaţii stau înţepeniţi’. Cît priveşte comparaţia cu broasca, ea – scrie Grabher – ‘potrivit valorii pe care Dante le-o conferă unor asemenea trimiteri animaliere… reflectă în degradarea păcătoşilor un sens deosebit de mizerie, în care un fulger grotesc e îndată reprimat şi depăşit de nuanţele de tristeţe lamentabilă: livide… îndurerate; şi acei dinţi pe care frigul îi face să clănţăne în eternitate’” (E.A. Panaitescu).

Inf_XXXII_6

«Fiecare îşi ţinea faţa-n jos: pe gură frigul şi pe ochi sufletul nenorocit îşi varsă mărturia. După ce m-am uitat în jur, mi-am aplecat privirea şi-am văzut pe doi, aşa lipiţi că părul din cap le era laolaltă legat» (v. 37-42). Sufletele păcătoase îşi ţineau capul înclinat. Suferinţa li se citea în dîrdîitul gurii şi în lacrimile din ochi. Dante priveşte roată şi apoi se opreşte asupra a doi damnaţi, care stăteau laolaltă cu părul lipit. “E prima din cele patru zone ocupate de trădători; aceasta esta a trădătorilor de rude, numită şi Caìna, de la Cain, care l-a trădat pe fratele său Abel. Şi în acest caz, eliminarea fizică a unui om, crima, este un păcat mai puţin grav decît acelea realizate de inteligenţa hotărîtă să înşele şi care acţionează cu răceală” (T. Di Salvo). “Faţa-n jos: Motivul atitudinii lor va apărea mai încolo (v. 46-48): adică ‘pentru a le permite lacrimilor să se scurgă imediat din ochi şi să nu le îngheţe acolo’ (Messeri). Acest gest însă e şi un indiciu sufletesc: trădătorul îşi fereşte privirile de ceilalţi” (Chiavacci Leonardi).

inferno

Advertisements