Rime aspre şi răguşite (3)

by Laszlo Alexandru

Inf_XXXII_7

«‘Spuneţi-mi voi, care vă strîngeţi aşa la piept’, am zis eu, ‘cine sînteţi?’. Aceia şi-au lăsat gîtul pe spate şi, după ce şi-au ridicat feţele spre mine, ochii lor, ce erau umezi doar pe dinăuntru, au şiroit în jos pe buze, iar gerul le-a înhăţat lacrimile şi le-a înţepenit» (v. 43-48). Dante vrea să afle identitatea celor doi păcătoşi. Aceştia îşi ridică privirile spre el, pentru a-i răspunde, însă lacrimile le îngheaţă şi ei rămîn cu ochii lipiţi. “Sînt doi fraţi: ar fi trebuit să arate sentimente reciproce de afecţiune, dar s-au urît şi unul l-a trădat pe celălalt. Acum sînt condamnaţi în eternitate să stea împreună, şi nu pentru a învăţa legile iubirii şi ale milei, ci pentru a rămîne înţepeniţi în ura lor nesfîrşită. Această condamnare, de a lega laolaltă doi oameni, face parte din groaznica justiţie medievală; dar Dante găsea şi la Virgiliu (Eneida, X) amintirea oribilului rege Mezentius, care lega un cadavru de un om viu şi-l condamna pe acesta să putrezească împreună cu mortul” (T. Di Salvo).

Inf_XXXII_8

«Zăvorul n-a lipit vreodată lemn pe lemn ca aici; şi ei ca doi ţapi s-au izbit, aşa mînie i-a cuprins. Iar unul care şi-a pierdut ambele urechi de frig, tot cu faţa-n jos, a zis: ‘De ce te oglindeşti aşa-n noi?» (v. 49-54). Cei doi fraţi rămîn cu lacrimile îngheţate şi, de furie, se lovesc, ca doi ţapi, cap în cap. Alt păcătos, rămas fără urechi, îl ia la întrebări pe Dante ce caută prin acele locuri. “Şi-au ridicat capetele şi dintr-o dată lacrimile le îngheaţă şi le închid ochii şi-i orbesc: o clipă cei doi se văd şi în ei se reaprinde vechea ură; de aici izbirea capetelor, ca între ţapi care se înfruntă în luptă. Lovitura poate fi legată şi de alte motive: regăsim ura, suferinţa din cauza condamnării şi neputinţa lor” (T. Di Salvo). “Întrucît damnatul nu şi-a înălţat ochii, nu poate şti şi afirma că Dante se uită insistent la damnaţi, decît prin faptul că i-a văzut imaginea reflectată în gheaţă, care e ca sticla; expresia te oglindeşti în noi uneşte sufletele şi gheaţa în care sînt scufundate şi are rol de oglindă pentru Dante, pentru a arăta intensitatea atenţiei prin care poetul se uită în jos” (Chimenz). “La fel ca în alte părţi, şi aici suferinţa păcătoşilor e prezentată printr-o imagine luată din lumea activităţilor manuale, în care se manifestă cel mai limpede stăpînirea omului asupra naturii, prin intermediul muncii. Damnaţii sînt astfel degradaţi la stadiul unor instrumente, al unor obiecte lipsite de suflet şi voinţă. Mai ales imaginea din v. 49, ‘care scoate în evidenţă un fapt rapid şi imprevizibil, precum şi forţa acelei legături, a zăvorului, este pur şi simplu fizică, dar redă plastic neputinţa şi ura care-i împing pe cei doi să se izbească reciproc, în efortul de-a se elibera, ca doi ţapi, adică lovindu-se cap în cap. Şi această scenă… care exclude ironia frecventă din alte episoade, cum exclude orice sens de milă, ţine de clima cîntului, de furie şi ură’ (Gallardo)” (E.A. Panaitescu).

Inf_XXXII_9

«De vrei să ştii cine sînt aceştia doi, valea pe unde coboară Bisenzio a fost a lor şi-a tatălui lor Alberto. Dintr-un corp au ieşit; prin toată Caina putea-vei căuta, dar nu vei găsi umbră mai demnă de-nfipt în gelatină» (v. 55-60). Păcătosul fără urechi, despre care vom afla că este Camicion dei Pazzi, îi prezintă călătorului, cu oarecare sarcasm, pe cîţiva dintre colegii săi de suferinţă. Osîndiţii cu părul lipit sînt fraţi ce s-au detestat în timpul vieţii şi îşi merită pe deplin pedeapsa în cercul trădătorilor. “Cei doi damnaţi care s-au izbit unul pe celălalt ca doi ţapi sînt Alessandro şi Napoleone, fiii lui Alberto degli Alberti, conte de Mangona, proprietari peste diverse castele în Val di Sieve şi în Val di Bisenzio. Primul guelf şi al doilea ghibelin, intraţi în conflict inclusiv din motive materiale, s-au ucis reciproc în perioada 1282-1286” (E.A. Panaitescu). “Valea rîului Bisenzio se deschide din Apenini pînă la Prato: acolo Bisenzio se varsă în Arno” (T. Di Salvo). “Pedeapsa celor doi răspunde unui criteriu rigid de echivalenţă: au fost fraţi, legaţi de descendenţa din aceeaşi mamă şi continuă să fie legaţi fizic în Infern; dar acum nu-i ţine laolaltă forţa iubirii, ci a urii; s-au luptat între ei şi continuă să se lupte şi să se izbească înnebuniţi de ură, ca doi ţapi” (T. Di Salvo). “Caina: tot cercul al nouălea este al trădătorilor, însă Dante, urmînd un criteriu etic-juridic prin care greşeala diferită, considerată mai mult sau mai puţin gravă, trebuie să primească o pedeapsă adecvată, împarte cercul în patru zone, în funcţie de felurile diferite în care poate fi determinată şi clasificată trădarea. Toate acestea corespund perfect atît evaluării juridice şi morale, pe care Dante îşi întemeiază clasificarea păcatelor şi a pedepselor, cît şi spiritului geometric care-i este specific lui şi Evului Mediu, prin care fiecare trebuie să trăiască şi să-şi ocupe un loc specific, să se plaseze într-o ierarhie fixă. Criteriul distributiv al pedepselor îi derivă din cultura vremii: dar în cadrul său îşi rezervă un anumit spaţiu în care determinarea gravităţii mai mari sau mai mici depinde de evaluarea sa, de criteriul pe care îl fixează şi-l urmează. În Caìna apar trădătorii de rude care au fost şi criminali” (T. Di Salvo).

camicion

Advertisements