Rime aspre şi răguşite (4)

by Laszlo Alexandru

Inf_XXXII_10

«Nici pe cel care a avut pieptul şi umbra sfîşiate, c-o singură lovitură, prin mîna lui Arthur, nici pe Focaccia; nici pe ăsta care atîrnă pe mine cu capul de nu mai văd nimic şi s-a numit Sassol Mascheroni: de eşti toscan, îl ştii bine» (v. 61-66). Aici e osîndit fiul regelui Arthur, care a fost ucis pentru trădare. Năprasnica lovitură de lance i-a străpuns trupul; prin orificiul astfel produs a trecut lumina soarelui, care i-a străpuns şi umbra. Alţi doi trădători înfipţi în gheaţă sînt Focaccia şi Sassol Mascheroni. “Cel cu pieptul şi umbra sfîşiate este un personaj din legendele medievale despre regele Arthur. Mordret, fiul (sau nepotul) lui Arthur, care a încercat să-l ucidă pe rege, a fost străpuns de acesta cu lancea şi ‘cînd şi-a scos lancea, soarele a trecut prin rană, încît i-a străbătut umbra trupului’ (Anonim Florentin); Focaccia este porecla pistoiezului din gruparea guelfilor albi Vanni dei Cancellieri, vinovat că l-a ucis prin trădare pe vărul său Detto dei Cancellieri” (E.A. Panaitescu). “Sassol Mascheroni, florentin din familia Foschi, a ucis un copil, fiul unui unchi, pentru a rămîne singurul moştenitor; după ce-a fost descoperit, a fost pus într-un butoi plin de cuie, dat de-a rostogolul de pe un deal şi apoi decapitat. A fost oribil delictul şi la fel de oribilă pedeapsa, conform liniei de severă consecvenţă a medievalilor” (T. Di Salvo). “Fost-a astă întîmplare atîta de cunoscută, că s-a vorbit despre ea în toată Toscana; şi din aceea spune Autorul: de eşti din Toscana, trebuie să ştii bine” (Anonimo).

Inf_XXXII_11

«Şi ca să nu mă mai iei la întrebări, află că am fost Camicion de’ Pazzi şi-l aştept pe Carlin să mă cureţe de păcate’. Apoi am văzut o mie de mutre învineţite de frig; că încă-mi vin fiori şi mereu îmi vor veni, de la bălţile îngheţate» (v. 67-72). Vorbitorul i se prezintă singur lui Dante şi mai adaugă o ironie: va veni un păcătos încă mai abject, care va atenua vina acestuia prin contrast. Poetul îşi mută apoi privirile peste peisaj, observînd o mulţime imensă de umbre zgribulite, care continuă să-i provoace în amintire groaza pentru mlaştinile congelate. “Alberto Camicione dei Pazzi din Valdarno se găseşte printre trădători fiindcă şi-a omorît o rudă, pentru a pune mîna pe cîteva fortăreţe pe care le aveau în proprietate comună. El prevesteşte condamnarea în cercul al nouălea a lui Carlino dei Pazzi din Valdarno, vinovat de o trădare mult mai infamantă decît a sa: în 1302 Carlino le-a cedat guelfilor negri din Florenţa castelul Piantravigne, unde se refugiaseră mulţi guelfi albi exilaţi” (E.A. Panaitescu). “Apoi am văzut: se trece aici în a doua zonă din Cocit, unde stau trădătorii politici, numită Antenora (v. 88) de la Antenor, personajul troian care conform unei tradiţii posthomerice le-a predat Troia grecilor, deschizînd poarta pentru calul de lemn. Aici Dante vede chipurile păcătoşilor, care îi apar învineţite de frig; ei au prin urmare capetele ridicate şi nu şi le pot înclina, ca şi cei din Caina” (Chiavacci Leonardi). “Să se observe cum seria de rime (cagnazzi, riprezzo, guazzi) reia, la începutul noii scene, motivul iniţial al sunetelor aspre şi răguşite. Unii au văzut în această groază pentru bălţile îngheţate inclusiv un pasaj autobiografic, amintirea teribilei ierni din 1302-1303, prima petrecută de Dante în exil, cînd Arno a îngheţat pe tot cursul său” (Chiavacci Leonardi).

Inf_XXXII_12

«Pe cînd mergeam spre mijlocul unde se-adună toată greutatea şi tremuram în eterna beznă congelată, dacă a fost voinţa, sau destinul, sau norocul, nu ştiu; dar umblînd printre căpăţîni, am izbit tare cu piciorul pe una-n mutră» (v. 73-78). Protagonistul înaintează spre centrul lacului – şi totodată centrul de greutate al Pămîntului – cînd, întîmplător, se împiedică de o ţeastă pe care o loveşte puternic. “Dante arată pentru prima dată – notează pe bună dreptate Gallardo – ‘intenţia de-a jigni un damnat’; dubla disjuncţie din v. 76 are un ton de ironie crudă. Aici este uitată mila, sau uimirea care însoţeşte adesea consimţămîntul lui Dante în faţa asprimii exercitate de dreptatea divină’. Sapegno subliniază că episodul care începe acum este ‘printre paginile cele mai uluitoare din tot poemul, nu atît pentru că Poetul dă frîu liber fondului său instinctiv, cum se spune, de cruzime medievală, cît pentru că, în mod nemaivăzut, subliniază cu o energie insistentă acea coincidenţă deplină dintre «răzbunarea» lui, crezul său personal despre justiţie şi groaznicul meşteşug al dreptăţii divine răzbunătoare’” (E.A. Panaitescu).

antenora

Advertisements