Rime aspre şi răguşite (5)

by Laszlo Alexandru

Inf_XXXII_13

«Plîngînd m-a certat: ‘De ce mă calci? dacă nu vii să sporeşti pedeapsa pentru Montaperti, de ce mă loveşti?’. Şi eu: ‘Maestre al meu, acum aşteaptă să scap de-o bănuială cu ăsta; apoi mă vei grăbi cît vei vrea’» (v. 79-84). Osînditul se vaită de lovitura primită, mai ales că – dacă nu reprezintă o sancţiune suplimentară pentru trădarea comisă la Montaperti – e  nemeritată. Dante e intrigat de vorbele auzite şi-i solicită ferm lui Virgiliu să se oprească pentru a limpezi situaţia. “Damnatul pe care Dante l-a lovit cu piciorul este guelful florentin Bocca degli Abati. În bătălia de la Montaperti, a tăiat cu spada mîna purtătorului de drapel din cavaleria florentină, Jacopo Nacca dei Pazzi, contribuind astfel la înfrîngerea concetăţenilor săi” (E.A. Panaitescu). “Situaţia este involuntar grotescă, dar şi îngrozitor de serioasă: trădătorul se trădează pe sine însuşi, ca fiind frămîntat pe dinăuntru de amintirea, transformată în pedeapsă, de la Montaperti: el ar vrea să scape de memorie, să se lepede de ea, însă aceasta revine din trecut şi, prin intermediul celui viu, se transferă către noile generaţii” (T. Di Salvo).

Inf_XXXII_14

«Călăuza s-a oprit, şi eu i-am zis celui care încă mai blestema amarnic: ‘Tu cine eşti, care-i cerţi astfel pe alţii?’. ‘Dar tu cine eşti, care umbli prin Antenora izbind’, a răspuns, ‘obrajii altora că, viu de-ai fi, prea tare s-ar dovedi?’» (v. 85-90). Dante şi Bocca degli Abati încep disputa, fiecare vrînd să afle identitatea celuilalt şi ascunzînd-o pe a sa. “Cîteva elemente din psihologia damnatului necunoscut încep să se precizeze: insultă cu violenţă şi se dovedeşte om impulsiv, nestăpînit (…). Prima interpretare scoate mai bine în evidenţă agresivitatea colerică a damnatului şi subliniază dramatismul ciocnirii. Tehnica altercaţiei este aceeaşi ca la Filippo Argenti; dar aici lucrurile se complică, fiindcă Bocca refuză să se lase recunoscut şi Dante, pentru a-i smulge numele, trebuie să recurgă la un gest de extremă violenţă şi poate că nu şi-ar fi atins ţinta, în ciuda metodelor inchizitoriale, dacă n-ar fi intervenit un element neprevăzut, un alt damnat care deblochează situaţia şi contribuie la deznodămîntul înfruntării” (T. Di Salvo).

Inf_XXXII_15

«‘Sînt viu şi-ţi pot fi de folos’, a fost răspunsul meu, ‘de cauţi faima, să-ţi pun numele între celelalte note ale mele’. Şi el mie: ‘Chiar dimpotrivă mi-e pofta; cară-te aşadar şi nu mă mai necăji, că nu ştii să linguşeşti prin groapa asta!’» (v. 91-96). Dante încearcă să-şi înduplece adversarul, dezvăluindu-i că e viu şi poate duce veşti despre el în lumea muritoare. Bocca urmăreşte, dimpotrivă, să-şi facă uitată proasta faimă de trădător, aşa că îl refuză grosolan. “Cu alte cuvinte: ai comis o greşeală psihologică, crezînd că noi, trădătorii din Antenora, dorim să fim pomeniţi; pe lîngă greşeala că m-ai lovit în cap, pe cînd nu pot reacţiona, nu cunoşti nici legile retorice care susţin un discurs linguşitor, prin care îţi propui să obţii bunăvoinţa cuiva. Replica lui Bocca e sarcastică şi hotărîtă, se încheie cu invitaţia brutală adresată poetului de-a pleca mai încolo” (T. Di Salvo). “În violenţa cu care Bocca refuză să-şi spună numele stă conştiinţa răului pe care l-a făcut. Această cunoaştere nu e totuşi însoţită de remuşcări (Farinata afirmase îngîndurat: pe care poate că prea mult am lovit-o) sau de ruşine (Vanni Fucci roşeşte, cînd se vede descoperit printre hoţi). În sufletul lui Bocca încap doar încăpăţînarea şi refuzul. Gestul brutal al lui Dante se dovedeşte astfel în parte justificat” (E.A. Panaitescu).

bocca

Advertisements