Rime aspre şi răguşite (6)

by Laszlo Alexandru

Inf_XXXII_16

«Atunci l-am înhăţat de chică şi-am zis: ‘Va trebui să-mi spui cum te numeşti, sau nu-ţi mai rămîne păr pe cap’. Iar el mie: ‘N-ai decît să-l smulgi tot, nu-ţi voi spune cine-s, nimic nu-ţi voi dezvălui, chiar dacă de-o mie de ori capul mi-l izbeşti’» (v. 97-102). Într-un gest de violenţă extremă, Dante îl apucă de plete pe păcătosul imobilizat în gheaţă şi-l ameninţă cu brutalitate. Celălalt continuă să i se opună sfidător. “Această reacţie a lui Dante, care-l agresează pe adversar, înhăţîndu-l de păr şi spunînd că vrea să i-l smulgă, dacă acela nu-şi dezvăluie numele, este oarecum neprevăzută: alteori şi-a văzut duşmanii pedepsiţi de alte forţe infernale, care devin instrumentul divinităţii: damnaţi, monştri, şerpi etc. Aici devine el însuşi instrumentul imediat al dreptăţii divine. Este evident că putem recunoaşte în altercaţia care de la cuvinte trece repede la fapte un fundal de atitudini şi comportamente proprii societăţii medievale. Cei doi transferă în Infern violenţele inclusiv fizice, care marchează raporturile mereu încordate dintre cei care ţin de orientări politice diferite. Dar Dante se înalţă deasupra situaţiei şi se plasează în postura celui căruia divinitatea i-a încredinţat datoria de-a dezvălui, prin figura exemplară a lui Bocca, la ce consecinţe teribile duce o societate care îşi întemeiază relaţiile pe fraudă şi violenţă. Această societate şi aceşti oameni trebuie repudiaţi cu asprime, şi asupra lor trebuie să ne dorim să cadă dreptatea divină” (T. Di Salvo).

Inf_XXXII_17

«Eu îi răsucisem deja părul în mînă şi-i jumulisem mai multe smocuri, iar el lătra cu ochii-nfipţi în jos, cînd altul a strigat: ‘Ce tot ai, Bocca? nu-ţi ajunge că suni din măsele, dacă nu latri? ce drac te frămîntă?’» (v. 103-108). Dante începe să-i smulgă furios părul din cap osînditului sfidător, care urlă ca un cîine, cînd pe neaşteptate un alt tovarăş de suferinţă i se adresează pe nume şi-l ceartă. “Damnatul asupra căruia se dezlănţuie implacabil şi violent mînia lui Dante îşi exprimă durerea în tonuri animalice; iar asta confirmă intervenţia lui Dante: cel care i se opune nu merită milă fiindcă, după cum i-o spune strigătul, este mai aproape de animale decît de oameni” (T. Di Salvo). “Celălalt damnat, fidel capacităţilor sale morale, trădează şi dezvăluie numele tovarăşului de suferinţă. Păcătoşii nu sînt doar nişte vinovaţi care suferă: de fiecare dată cînd li se oferă prilejul, încep iar să păcătuiască, devin nişte zbiri” (T. Di Salvo). “De la v. 95 (Cară-te aşadar) pînă la 108 avem o serie neîntreruptă de rime aspre, care delimitează cu precizie scena condusă la nivelul de jos al violenţei fizice şi verbale” (Chiavacci Leonardi).

Inf_XXXII_18

«‘De-acum’, am zis, ‘nu vreau să mai vorbeşti, trădător ticălos; fiindcă spre ruşinea ta, voi duce veşti adevărate despre tine’. ‘Cară-te’, a răspuns, ‘şi povesteşte ce vrei; dar să nu ascunzi, de ieşi de-aici, despre acest limbut» (v. 109-114). Dante îşi abandonează prada, mulţumit că i-a aflat numele. Celălalt continuă să se răstească la el, însă, din răzbunare, începe să-i trădeze, la rîndul său, pe colegii înţepeniţi în gheaţa infernală. “Lui Dante, Bocca îi dă două răspunsuri, unul de dispreţ, ca un fel de indiferenţă în care i s-a transformat înfrîngerea, şi unul ca denunţ: cel ce-a trădat trebuie să fie trădat. În această înclinaţie spre turnătorie apare un soi de compensaţie răutăcioasă, pe care Bocca şi-o îngăduie, implicîndu-i în dezvăluire nu doar pe denunţătorul său, ci şi pe alţii care n-au participat la scenă. Aici siguranţa arogantă, încăpăţînarea aspră ale lui Bocca se topesc în mizerabile tentative de satisfacţie, care-i dezvăluie caracterul mărunt. Revolta şi opoziţia lui erau doar aparente, nu substanţiale” (T. Di Salvo).

bocca_degli_abati

Advertisements