Rime aspre şi răguşite (7)

by Laszlo Alexandru

Inf_XXXII_19

«El plînge-aici arginţii francezilor: “Am văzut”, vei putea zice, “pe ăla din Duera, acolo unde păcătoşii zac la răcoare”. Dacă te-ar întreba: “Cine mai era acolo?”, îl ai alături pe ăla din neamul Beccheria, pe care Florenţa l-a scurtat de cap» (v. 115-120). Adversarul înverşunat al lui Dante, după ce-a fost deconspirat de un tovarăş de suferinţă, trece repede la trădarea altora. “Bocca degli Abati se răzbună pe denunţătorul său, denunţîndu-l la rîndul său. Este cremonezul Buoso di Dovera sau Dovara, care şi-a trădat pentru bani partidul, atunci cînd, numit în 1265 la conducerea unei armate ghibeline, n-a opus rezistenţă la înaintarea armatei guelfe a lui Carol de Anjou” (E.A. Panaitescu). “Abatele din Vallombrosa, Tesauro dei Beccaria, legat papal în Toscana, a fost judecat în 1258 de către florentini, sub acuzaţia că s-a pus de acord cu exilaţii ghibelini pentru a trăda partea guelfă şi a fost decapitat” (E.A. Panaitescu).

Inf_XXXII_20

«Gianni de’ Soldanier cred că-i mai încolo, cu Ganellon şi Tebaldello, care a deschis Faenza pe cînd dormea’. Noi deja plecaserăm de lîngă el, cînd am văzut doi îngheţaţi într-o bortă, încît un cap era peste celălalt căciulă» (v. 121-126). După ce se încheie enumerarea celui de-al doilea şir de trădători, poeţii îşi continuă drumul. Le apare în faţa ochilor o imagine îngrozitoare: doi damnaţi înghesuiţi într-un singur ochi de gheaţă, cu unul dintre ei avînd căpăţîna dispusă deasupra celuilalt. “Florentinul Gianni dei Soldanieri, ţinînd de o familie nobilă ghibelină, şi-a trădat în 1266 partidul, conducînd o revoltă populară guelfă, ce-a pus capăt puterii fraţilor Gaudenţi Catalano şi Loderingo (v. cîntul al XXIII-lea, v. 103-108). Ganellon din Maganza, unul dintre eroii din Cîntarea lui Roland, după ce s-a pus de acord cu regele sarazin Marsilion, a provocat înfrîngerea de la Roncevaux. Tebaldello dei Zambrasi, pentru a se răzbuna pe o batjocură suferită din partea unor ghibelini din Bologna, care se refugiaseră la Faenza, şi-a predat cetatea în mîinile guelfilor bolognezi în zorii zilei (pe cînd dormea) de 13 noiembrie 1280” (E.A. Panaitescu).

Inf_XXXII_21

«Şi cum pîinea de foame se înfulecă, aşa cel deasupra şi-a înfipt dinţii-n celălalt, unde creierul se uneşte cu ceafa: tot aşa Tideu i-a ros tîmplele lui Menalip de furie, cum ăsta-i devora ţeasta şi toate cele» (v. 127-132). Damnatul situat deasupra a început să devore înverşunat căpăţîna celui de sub el, cu dinţii încleştaţi la rădăcina gîtului. Gestul îngrozitor amintea de povestea conflictului sîngeros dintre Tideu şi Menalip. “Staţiu povesteşte în Tebaida (VIII, v. 740 sqq.) că unul dintre cei şapte regi care au asediat Teba, Tideu, rănit mortal de tebanul Menalip, l-a ucis şi, înainte de-a muri la rîndul lui, cuprins de o ură bestială, a început să-i roadă căpăţîna. În această introducere la măreţul episod despre contele Ugolino, care va ocupa prima jumătate a cîntului următor, referinţa mitologică este, ca de obicei, lipită brutal pe adnotarea realistă şi îi conferă acesteia din urmă o solemnitate deosebită, iluminînd, cum a notat cu inspiraţie Grabher, detaliul foamei, ‘a acelei furii prin care foamea devine o dramă’. Gestul damnatului care roade căpăţîna tovarăşului său de suferinţă, gest ce apare la început într-o lumină de oribilă obiectivitate (v. 126), se proiectează, prin referinţa mitologică, pe planul – eroic şi tragic – al pasiunilor fără limite, care se hrănesc din durere şi în caracterul nelimitat al durerii îşi găsesc măsura” (E.A. Panaitescu). “Şi toate cele: în sensul de carne, materie cerebrală etc.; indicaţia generică evită insistenţa pe detaliile macabre şi dezgustătoare, care însă nu lipsesc din textul lui Staţiu” (Chiavacci Leonardi).

Inf_XXXII_22

«‘O, tu, ce dovedeşti aşa semn de ură bestială asupra celui pe care-l mănînci, spune-mi de ce’, i-am zis eu, ‘cu tocmeala ca, dacă îndreptăţit de el te plîngi, aflînd eu cine sînteţi şi-al lui păcat, în lumea de sus să te răsplătesc, dacă nu mi se uscă limba-n gură’» (v. 133-139). Dante îi cere îngrozit păcătosului, dezlănţuit în fapta canibalică, să-şi explice motivele unui asemenea gest monstruos. Totodată îi promite că, dacă ura torţionarului se dovedeşte întemeiată, va aduce la cunoştinţă povestea sa, în lumea muritorilor, de nu-i va secătui înzestrarea poetică. “Faptul că Dante suspendă cîntul acolo unde, în cel următor, se va deschide povestea, că izolează cu mare efect retoric întîmplarea, transformînd-o într-un episod, ţine de maniera sa, deja experimentată cu succes în alte părţi ale poemului şi care ajută aici, întîi de toate, să lege într-un fir continuu diversitatea narativă a eroilor din Cocit, epica trădării” (M. Sansone). “Întîlnirile din acest cînt se dispun simetric, după schema unui chiasm: doi păcătoşi la început, lipiţi unul de celălalt şi muţi; sînt doi fraţi care s-au ucis reciproc (ca Eteocle şi Polynice) şi acum sînt înlănţuiţi pentru eternitate. Apoi unul, fără urechi din cauza frigului, care va vorbi, denunţîndu-i lui Dante, cu dispreţ şi sarcasm, numele altor patru tovarăşi. Aici ieşim din Caina (prima zonă, numită după ucigaşul de frate) pentru a intra în Antenora, unde stau trădătorii de patrie. Şi iată o altă întîlnire, centrală pentru economia cîntului şi cea mai dramatică, reprezentînd vîrful său şi concentrîndu-i semnificaţia: inclusiv acest păcătos, Bocca degli Abati, trădătorul de la Montaperti, va vorbi şi va da, ca precedentul, alte nume, cinci în total, însoţite de scurte şi seci comentarii de dispreţ. La sfîrşit vom găsi alt cuplu, înghesuit în aceeaşi gaură, într-un act care ajunge la extremitatea degradării umane: unul roade, ca un înfometat ce muşcă din pîine, craniul celuilalt. Schema indicată (doi plus cinci, plus unul în centru, plus cinci, plus doi), chiar dacă nu se vede la prima lectură, strînge totuşi cîntul într-o perfectă figură geometrică, scoţîndu-i puternic în relief pe primii doi, personajul central şi pe ultimii doi, adică pe cei care contează cu adevărat în întregul tablou” (Chiavacci Leonardi).

ugolino

Advertisements