Tragedia contelui Ugolino (2)

by Laszlo Alexandru

Inf_XXXIII_4

«O răsuflătoare din turnul Muda care după mine are numele de foamete, şi-n care vor mai fi şi alţii închişi, mi-a arătat prin deschizătura ei mai multe luni, cînd am avut visul cumplit, ce mi-a smuls vălul sorţii» (v. 22-27). Contele Ugolino a pîndit cum trec mai multe luni de zile, prin ferestruica turnului unde a fost încuiat el şi unde au ajuns mai apoi şi alţii, inclusiv duşmani ai săi, ca urmare a situaţiei politice agitate. Într-una din nopţi el a avut un vis îngrozitor, care l-a ajutat să-şi prevadă viitorul tragic. “Muda era în Evul Mediu turnul unde erau puse păsările pentru a năpîrli (mudare), adică în perioda cînd îşi schimbau penele. Alţii înţeleg că Muda era numele turnului familiei Gualandi, unde Ugolino şi-a petrecut ultimele luni de viaţă, între iulie 1288 şi martie 1289” (T. Di Salvo). “Mai multe luni: Să ne amintim că aceeaşi numărătoare a făcut-o şi Ulise pe marea întinsă, şi el ţinînd socoteala timpului care i-a rămas pînă la moarte” (Chiavacci Leonardi). “Visul lui Ugolino este transfigurarea simbolică a felului în care a fost capturat împreună cu fiii şi nepoţii şi constituie totodată o prevestire a morţii sale apropiate. Observă D’Ovidio: ‘Dădeau fuga la cetatea Lucca pentru a obţine refugiu şi ajutor guelfii din Pisa, iar obstacolul pentru a ajunge repede pe acel teritoriu prieten era tocmai muntele care le împiedică vederea… Toată vînătoarea este ca o proiecţie cîmpenească a capturării [lui Ugolino] în cetate, o transformare bucolică a faptului politic. Şi cea mai eficientă reprezentare topografică a fugii sale eşuate la Lucca este cursa împleticită a lupului pe muntele San Giuliano… Această imagine vie a trecutului său, care i-a apărut cu atîta limpezime, cu o ţesătură aşa deasă de persoane adevărate şi simboluri clare, îl tulbură, i se pare de cel mai rău augur; şi i se pare totodată o prefigurare a viitorului apropiat, mai ales pentru îngrozitoarele căţele care le sfîşie coastele. Ugolino citeşte atît de limpede în asta soarta lui şi a familiei sale încît umanizează scena, tatăl şi copiii, lupul şi puii săi, exprimă cu un ritm obosit şi trist fuga lor zadarnică şi descrie cu înfierbîntată eficienţă şi armonie imitativă sfîşierea coastelor, de parcă ar simţi acei dinţi în propria sa carne’” (E.A. Panaitescu).

Inf_XXXIII_5

«Acesta îmi părea stăpînul şi îndrumătorul, vînînd lupul şi puii săi pe muntele care desparte Pisa de Lucca. Şi cu căţele suple, avide şi dresate, pe Gualandi, Sismondi şi Lanfranchi i-a pus în faţa haitei» (v. 28-33). Arhiepiscopul Ruggieri, a cărui ţeastă acum o roade Ugolino în Infern, i-a apărut în vis sub aspectul de căpitan de vînătoare, gonind un lup împreună cu puii săi, pe muntele dintre Pisa şi Lucca. Haita de cîini (= poporul mărunt) era condusă de cîţiva nobili, identificaţi limpede cu numele lor istoric. “Toate vînătorile organizate împotriva animalelor sălbatice au, pînă în zilele noastre, un căpitan căruia îi revine sarcina de a-i dispune strategic pe vînători şi-a le da ordine. Situaţia prefigurată în vis capătă dimensiuni sfîşietoare sentimental şi negative etic, atunci cînd de la simbol se trece la imaginea concretă a copiilor încă adolescenţi şi lipsiţi de rezistenţă şi a tatălui care, deşi lup, era deja pe fugă, învins. Iar viziunea devine şi mai dură, dacă e privită prin optică religioasă, dacă ne gîndim că autorul, sau elementul principal şi stimulator al vînătorii, al asasinatului, a fost un arhiepiscop!” (T. Di Salvo). “De-acum termenii tragediei încep să se precizeze: lupta din interiorul Comunelor se prezintă sub înfăţişarea unei vînători nemiloase şi îngrozitoare, în care cei căzuţi, cei învinşi, sînt urmăriţi şi eliminaţi ca nişte animale sălbatice, iar în suprimare sînt implicaţi, cu la fel de mare cruzime, inclusiv copiii nevinovaţi, cei care prin vîrsta lor fragedă nu ştiau nimic de politică şi nu se îndreptau spre politică. Nici nu puteau fi consideraţi răspunzători, decît pentru faptul că purtau un anumit nume şi prenume” (T. Di Salvo).

Inf_XXXIII_6

«După scurtă alergare îmi păreau obosiţi tatăl şi copiii, cu colţii ascuţiţi îmi părea că le văd coastele sfîşiate. Cînd m-am trezit în faptul dimineţii, i-am auzit plîngînd în somn pe copilaşii mei, care erau cu mine, şi cerîndu-mi pîine» (v. 34-39). Lupul şi puii săi, tatăl şi copiii săi, n-au reuşit să fugă prea mult, înainte de-a fi prinşi şi sfîrtecaţi. În zorii zilei, cînd s-a trezit de spaimă, contele şi-a auzit copiii aflaţi lîngă el cum plîngeau de foame în somn. “De aici se dezvoltă tragedia propriu-zisă, iar ritmul devine tot mai rapid şi intens, mergînd spre un crescendo uimitor pînă la chin, pînă la încheierea evocării în sentimentul de ură care se dezlănţuie răzbunător şi bestial: iar Ugolino se întoarce la condiţia sa eternă de răzbunător feroce şi călău. Trezit în zorii zilei, îşi aude copiii cerîndu-i pîine: începe aici drama tăcerii, a privirilor care se caută şi îşi vorbesc în linişte, a invocărilor şi a disperării şi a ofertelor supreme şi sfîşietoare” (M. Sansone).

ugolino1

Advertisements