Tragedia contelui Ugolino (3)

by Laszlo Alexandru

Inf_XXXIII_7

«Prea crud eşti, dacă deja nu te doare, gîndindu-te la ceea ce-mi prevestea inima; şi dacă nu plîngi acum, la ce plîngi tu de obicei?» (v. 40-42). Damnatul îi atrage atenţia poetului asupra situaţiei disperate în care s-a pomenit, alături de copiii lui. “Episodul, menţinut iniţial într-o limită epică, în care doar personajul Ugolino a avut posibilitatea să ni se impună în imaginaţie, ca o ‘colosală statuie a urii’ (De Sanctis), dobîndeşte rezonanţe mai intime prin contrapunerea durerii copiilor, plini de o nevinovată speranţă în tatăl lor, spre întunecata şi conştienta disperare a acestuia. După cum a observat De Sanctis, suferinţa îngrozitoare provocată de duşmanii lui nu e dată pentru Ugolino de propria sa moarte, ci de cea a copiilor săi. Păcătosul ros de ură şi căruia însăşi ura îi sporeşte nemăsurat pedeapsa (‘Ugolino îl are sub dinţi pe duşmanul său şi rămîne totuşi nemulţumit, dar nu pentru că ar dori o răzbunare mai cruntă, ci pentru că nu există răzbunare care să-i poată împăca durerea, care să fie pe măsura durerii sale’) se dovedeşte un părinte foarte iubitor. ‘Dar în sînul urii se dezvoltă iubirea, iar întunecimea sufletească se dizolvă în sentimentele cele mai tandre. Acest om urăşte mult, fiindcă a iubit mult… Vă daţi seama din tonul aşa de moale şi drăgăstos al vorbelor sale, cînd pentru prima dată îşi aduce copiii în scenă… Această imagine îl tulbură atît de mult, încît provoacă apostrofa arogantă şi neaşteptată către Dante, nu la fel de emoţionat gîndindu-se la ceea ce se prevestea în inima tatălui. Ceea ce se prevestea era nu faptul că va muri el, ci că va trebui să-i vadă murind pe copilaşii săi. Şi atunci cînd aude cum e bătută-n cuie poarta groaznicului turn, prima reacţie este să se uite la copiii săi, care n-au auzit nimic şi nu ştiau ce-i aşteaptă. O adiere de tandreţe pătrunde în această natură sălbatică; iubirea paternă îi înfrumuseţează figura şi-i îndulceşte accentele. Acea muzică aspră şi dură de la început şi de la sfîrşit, acea muzică de ură animalică dobîndeşte aici aproape delicateţea şi gingăşia unei elegii’” (E.A. Panaitescu).

Inf_XXXIII_8

«Deja erau treji şi ora se-apropia cînd hrana de-obicei ne era adusă, dar din pricina visului cu toţii ne temeam; şi-am auzit cum e bătută-n cuie sub noi poarta groaznicului turn; i-am privit în ochi pe copilaşii mei fără o vorbă. Eu nu plîngeam, de-am împietrit în mine: plîngeau ei; şi Anselmuccio al meu a spus: ‘De ce te uiţi aşa, tată? ce ai?’» (v. 43-51). Dimineaţa, după visul rău prevestitor, în loc să li se aducă hrana ca de obicei, prizonierii aud cum poarta turnului în care se află este bătută în cuie. Copiii plîngeau de groază, iar tatăl îi privea fără a fi în stare să le spună nimic consolator. “‘Anselmuccio nu poate pricepe – scrie De Sanctis despre versul 51 – acea privire. Toată disperarea se adună în conştiinţa privirii fără cuvinte şi în inocenţa acelui ce ai? însoţit de lacrimi… Şi dacă un pictor ar trebui să aleagă o atitudine sintetică, în care să ne pună sub ochi trăsăturile substanţiale ale poeziei, ar fi tocmai aceasta; fiindcă aici ne aflăm chiar în momentul decisiv al întîmplării: şi avem deja în atitudinea tatălui şi a fiilor toate motivele celui mai înalt patetism’” (E.A. Panaitescu). “Sub noi: jos, la intrarea în turn; pe cînd camera din Muda, amenajată ca închisoare, era fireşte deasupra. Sunetul este aşadar îndepărtat, în capătul scărilor, de unde se aude înfricoşător” (Chiavacci Leonardi). “Tată: cuvîntul este mereu repetat, în cele trei rînduri cînd vorbesc copiii (v. 51, 61, 69). Acesta marchează centrul în jurul căruia se roteşte tragedia. Faptul că el e tată, că ei îl consideră tată, că el, ca tată, nu-i poate ajuta” (Chiavacci Leonardi). “Durerea lui Ugolino rămîne mută şi uscată pînă cînd mor toţi copiii: motivul devine uriaş, ca şi expresia rezervată în faţa tragediei teribile, şi se frînge doar după ce tragedia s-a încheiat… Acestea sînt paginile cele mai dense şi concentrate din Divina Comedie” (Momigliano).

Inf_XXXIII_9

«De aceea n-am lăcrimat şi nici n-am răspuns eu, toată ziua aceea şi noaptea următoare, pînă cînd soarele a ieşit iar în lume» (v. 52-54). Ugolino a rămas incapabil să mai scoată o vorbă, în timp ce asistă la disperarea şi moartea copiilor. “Tot lui De Sanctis, prezentatorul şi interpretul neîntrecut al poeziei din acest episod, îi aparţin următoarele observaţii: ‘Dacă tatăl la început n-a lăcrimat şi nu s-a mişcat fiindcă a rămas împietrit, acum nu vorbeşte şi nu lăcrimează pentru a nu-i îndurera mai mult pe copii. Iubirea îi interzice orice expansiune… acel părinte va trebui să-şi devore în linişte durerea, să-şi comprime stările sufleteşti, să-şi constrîngă expresia chipului şi gesturile, să fie statuie, nu om, o statuie a disperării… Constrîngerea este cu atît mai violentă, cu cît mai mare e tandreţea acelui ce ai?; şi cu atît mai emoţionantă este expresia Anselmuccio al meu, care aminteşte atîtea momente fericite în familie, într-o situaţie aşa de schimbată’” (E.A. Panaitescu).

ugolino2

Advertisements