Tragedia contelui Ugolino (4)

by Laszlo Alexandru

Inf_XXXIII_10

«Cum a intrat o rază în dureroasa carceră şi am zărit pe patru chipuri chiar aspectul meu, ambele mîini de durere mi le-am muşcat; iar ei, crezînd că o fac din dorinţa de-a mînca, îndată s-au ridicat şi-au spus: ‘Tată, mai mică ne-ar fi durerea să mănînci din noi: tu ne-ai îmbrăcat cu această carne mizerabilă, tu să ne dezbraci’» (v. 55-63). În ziua următoare de nemîncare, la răsăritul soarelui, văzînd imaginea disperării imprimate pe feţele copiilor, Ugolino îşi muşcă mîinile de neputinţă. Copiii, punîndu-i gestul pe seama foamei, i-au propus tatălui deznădăjduit, care le-a dat trupul, să li-l ia înapoi, devorîndu-i pe ei. “În această tragedie lipsită de dialog – în afara celui mut, din priviri – şi lipsită de orice exagerare (povestirea înaintează marcată de adnotările scurte, ce contrapun durerii protagonistului măsurile unui timp neomenesc, lipsit de speranţă), versurile 58-63 reprezintă momentul celei mai fierbinţi evidenţe dramatice. Pentru a le înţelege cu adevărat dimensiunile, trebuie totuşi să nu le considerăm doar prin funcţia pe care o au în cadrul episodului – aceea de a oferi o expresie vizibilă, disperat emblematică, pentru cea mai intimă tensiune (motivul foamei, brutal schiţat în versul 127 din cîntul XXXII se repercutează aici, transfigurat, în gestul tatălui, în faptul că fiii îşi oferă unanim carnea mizerabilă), ci să le includem, cum face de exemplu Gallardo, în ansamblul evoluţiilor etico-religioase din prima cantică. ‘Acel gest de a-şi muşca mîinile provoacă în copii, nişte tineri pe care foamea aproape că i-a redus la tagma inumană, cărora le-a smuls încrederea şi vitalitatea, un sentiment care încă este de iubire faţă de tată, de iubire disperată şi inumană, în care se reflectă însă, instinctiv, propria lor foame, care-i face cruzi faţă de ei înşişi şi faţă de bietul lor părinte, căruia îi oferă propria lor carne. Un act de dăruire inspirat mai mult decît de conştiinţa suferinţei tatălui, de propria lor suferinţă fizică. Acesta este cu adevărat momentul culminant al tragediei, acela care oglindeşte mai dur vina atroce a celui care a condamnat nişte fiinţe omeneşti tandre, afectuoase şi nevinovate la asemenea alienare faţă de ele înseşi; vina celui care a decis cu răceală soarta unor oameni, mai rău, a unor tineri inocenţi. Vina care a constat în a împinge fiinţele omeneşti la degradare, într-o stare dezumanizantă: pînă la a permite chiar şi numai gîndul că un părinte se poate hrăni cu carnea copiilor săi’” (E.A. Panaitescu).

Inf_XXXIII_11

«Atunci m-am liniştit pentru a nu-i mai îndurera; în ziua aceea şi-n următoarea am rămas cu toţii muţi: vai, pămînt hain, de ce nu ne-ai înghiţit? După ce-am ajuns la a patra zi, Gaddo mi s-a prăbuşit la picioare spunînd: ‘Tată drag, de ce nu mă ajuţi?’» (v. 64-69). Ugolino îşi adună toate puterile şi se stăpîneşte, pentru a nu spori suferinţa sufletească a copiilor muribunzi. După patru zile de foame, fiul Gaddo s-a prăvălit în faţa lui, cerîndu-i disperat ajutorul. “Observă Momigliano că povestirea lui Ugolino e ‘toată o alternativă de interminabile tăceri şi izbucniri neaşteptate: din cînd în cînd, viaţa tînără, sufocată lent de destin, irupe cu un avînt inutil… Iar aceasta îl izolează tragic pe tată în durerea sa, invocată zadarnic de tinerii ce încearcă o soluţie de viaţă, sfîşiat mai mult decît de disperare, de acele invocări pe care nu le poate îndeplini şi de acele cuvinte deznădăjduite cărora nu le poate da răspuns’” (E.A. Panaitescu). “La tată – o tăcere din cauza înţelegerii, la copii – o tăcere din cauza afoniei; dar este o tăcere ilustrată şi făcută elocventă de un strigăt ce prevesteşte apropierea catastrofei. Deja nu mai e doar trupul istovit de foame; nici sufletul nu mai rezistă. Ugolino invocă pămîntul să se deschidă şi să-i înghită; şi-l blestemă şi-l numeşte hain” (De Sanctis). “Tragedia ajunge la catastrofă, care se configurează ca o cerere limpede de ajutor şi sfîşierea reală a tăcerii; căci oferta de-a fi mîncat este mai puţin gravă decît a cere ajutor de la cel care nu ţi-l poate da şi care şi-a exprimat neputinţa în tăcerea cea mai îngrozită. Gaddo este cel care, întins la picioarele lui Ugolino, într-o abandonare muribundă, pronunţă cuvintele epuizate, imploratoare şi totodată arzătoare, pe care le-au exprimat cele patru chipuri în ultimele zile: ‘Tată drag, de ce nu mă ajuţi?’. De trei ori vorbesc copiii şi mereu îl cheamă pe tată; dar acum este invocaţia supremă, cea ascunsă de toţi în acele zile interminabile: ‘Tată drag, de ce nu mă ajuţi?’. De ce oare? Este cu putinţă să nu mă ajuţi? Cu cît mai mare le este disperarea, cu atît mai mult i se încredinţează Lui care, neputincios, îi vede murind pe toţi: mai întîi pe Gaddo, apoi pe ceilalţi, unul cîte unul, între a cincea şi a şasea zi. În evocarea tragică a spinului care i s-a înfipt în inimă este nu – sau nu numai – faptul că au murit unul după celălalt, ci că i-a văzut murind, aşa cum Dante îl vede pe el, că moartea a trebuit să fie nu doar încheierea oribilă a vieţii acestor inocenţi, ci şi un spectacol pentru el” (M. Sansone). “De ce nu mă ajuţi?: este a treia şi cea mai îngrozitoare frază ce răsună în acea carceră şi pe care Ugolino trebuie s-o asculte. În ea se rezumă, cu o ascuţime poate fără egal în tot poemul, întreaga valoare tragică a scenei. Nu întîmplător în aceste cuvinte răsună un ecou – surprins de numeroşi critici – al cuvintelor pronunţate de Isus pe cruce: ‘Dumnezeul meu… pentru ce m-ai părăsit?’ (Matei 27, 46)” (Chiavacci Leonardi).

Inf_XXXIII_12

«Pe urmă a murit; şi cum mă vezi, i-am văzut căzînd pe ceilalţi trei, unul cîte unul, între a cincea zi şi-a şasea; la care am început, deja orb, să bîjbîi peste fiecare şi două zile i-am tot strigat, după ce-au murit: apoi, mai tare decît durerea a fost foamea’. După ce-a spus asta, cu ochi sălbatici a reluat mizerabila ţeastă cu dinţii, care au fost, la os, tari ca de cîine» (v. 70-78). După strigătul de disperare, fiul său şi-a dat sufletul. Pe rînd, în zilele următoare, şi ceilalţi copii au murit sub ochii lui. Orbit de suferinţă şi disperare, alte două zile i-a strigat tatăl prin carceră, dibuind în căutarea lor. Apoi foamea a învins durerea. Încheindu-şi povestea, Ugolino se întoarce sălbatic cu dinţii spre căpăţîna călăului său, care-i stă la îndemînă. “În concizia sa, versul 75 aşterne un văl de umbră peste agonia lui Ugolino, rămas singur în mijlocul trupurilor copiilor morţi. ‘Un vers cît se poate de limpede în litera sa – observă De Sanctis – şi care spune: mai mult decît a putut face durerea, a făcut foamea. Dar este un vers înţesat de obscuritate şi subînţelesuri, prin mulţimea sentimentelor şi a imaginilor pe care le suscită, pentru numeroasele ‘ipoteze’ care dau tîrcoale şi care sînt atît de poetice. Poate că îşi invocă moartea şi se plînge că durerea nu e suficientă pentru a-l ucide şi trebuie să aştepte moartea lentă de foame. Este un sentiment de disperare. Poate că nu încetează să-şi strige copiii, pînă cînd foamea mai puternică decît durerea îi ia puterile, după ce-a rămas întîi fără vedere şi apoi fără voce. Este un sentiment de tandreţe. Poate că, în timp ce natura îşi întinde colţii spre carnea jalnică, în acest ultim delir de foame şi răzbunare, aceea este în imaginaţia lui carnea duşmanului său, iar Dante a zugrăvit delirul în Infern, prelungind acel ultim act şi acel ultim gînd. Este un sentiment de furie cîinească. Toate acestea sînt posibile; toate acestea pot fi concepute, gîndite, închipuite; orice ipoteză îşi găseşte refugiul în cîteva cuvinte, în scînteia unui gînd’” (E.A. Panaitescu). “Ipoteza că Ugolino, înnebunit de foame, şi-a mîncat copiii, a fost respinsă aproape mereu cu indignare, atît pentru că nu se potriveşte cu tragedia, cît şi pentru că nu se întemeiază pe documente doveditoare. Dar ea nu poate fi exclusă în mod absolut: nu putem spune cu deplină siguranţă că înăuntrul turnului nu s-a petrecut un ritual de canibalism: o probă indirectă ar fi faptul că Ugolino, ca pentru a se pedepsi pe sine însuşi precum şi pe cel care l-a obligat la gestul neomenesc, continuă şi va continua în eternitate să-l devoreze pe arhiepiscop, destinat la rîndul lui să suporte sălbăticia la care el, cu lipsa lui de sensibilitate, şi-a obligat adversarul” (T. Di Salvo).

ugolino3

Advertisements