Tragedia contelui Ugolino (5)

by Laszlo Alexandru

Inf_XXXIII_13

«Vai, Pisa, ruşine a oamenilor din frumoasa ţară unde răsună cuvîntul ; de mai întîrzie vecinii a te pedepsi, pornească-se Capraia şi Gorgona şi facă zăgaz pe Arno, la gură, să ţi se-nece toţi grămadă!» (v. 79-84). La auzul tragediei lui Ugolino, Dante se dezlănţuie într-un blestem împotriva cetăţii care face de ruşine, prin barbaria ei, întreaga peninsulă italiană. Împotriva Pisei invocă el mînia forţelor naturii: cele două insule din apropiere ar trebui să vină şi să blocheze curgerea rîului Arno, care să se reverse şi să-i omoare pe toţi locuitorii. “Ugolino de două ori a încercat să-l implice pe Dante în condamnarea cetăţii şi a adversarilor săi: poetul a rămas însă aproape împietrit să asculte: dar cînd, la sfîrşitul poveştii, încărcătura emoţională este la culme, imaginaţia sa şi tulburarea explodează: atîta ură împotriva unor inocenţi este de neconceput şi trebuie să primească o pedeapsă pe măsură. Ar trebui să se dezlănţuie oamenii împotriva celor vinovaţi, dar în lipsa lor forţele naturii să devină instrumentul dreptăţii şi rîul Arno să şteargă viaţa din Pisa. Acesta e sensul invectivei, care are solemnitatea intervenţiei unei autorităţi consacrate şi profetice şi este o continuare logică, poetică şi coerentă a poveştii lui Ugolino” (T. Di Salvo). “Indignarea Poetului împotriva celor care au împins la moarte, alături de un presupus vinovat, pe patru nevinovaţi, izbucneşte într-o invectivă care este în acord cu stilul episodului a cărui concluzie o reprezintă. În tragedia contelui Ugolino ‘se află – scrie De Sanctis – dimensiunea colosală, gigantică, prin care antichitatea îndepărtată exprima acele prime impulsuri, încă obscure, ale conştiinţei, acel sentiment de măreţie, de infinit, cu atît mai înfricoşător în fantezie, cu cît a fost mai puţin analizat. Aceasta e taina formidabilelor izbucniri danteşti, aşa sobre în evoluţia lor, aşa pline de umbre şi lacune, care prin sobrietatea contururilor şi prin clarobscur fac să devină gigantice proporţiile şi sentimentele… Acesta e şi efectul exclamaţiei pornească-se Capraia şi Gorgona. Însăşi natura îşi încalcă legile, iese din nemişcare, dobîndeşte conştiinţă şi suflet, intră în acţiune, dă fuga să pedepsească cetatea ticăloasă. O catastrofă naturală atît de neobişnuită, o pedeapsă atît de nemaipomenită ridică nemernicia la acelaşi nivel şi îi dă proporţii colosale’” (E.A. Panaitescu). “Capraia şi Gorgona: două insule mici din Marea Tireniană, la gura de vărsare a rîului Arno, pe atunci ambele sub dominaţia Pisei. S-a observat că, deşi Gorgona este în realitate mai departe de vărsarea rîului, dacă cineva priveşte de pe Turnul din Pisa sau de pe dealurile învecinate, ea provoacă iluzia optică de închidere a cursului de apă. Ceea ce îndreptăţeşte imaginea lui Dante” (Chiavacci Leonardi).

Inf_XXXIII_14

«Că dacă despre contele Ugolino umbla vestea că ţi-a trădat cîteva castele, nu trebuia să-i pui copilaşii pe asemenea cruce. Nevinovaţi i-a arătat vîrsta nouă, nouă Tebă le-ai fost lui Uguccione şi Brigata şi celorlalţi doi, amintiţi în cîntul meu mai sus. Noi am trecut înainte, unde gheaţa strînge bocnă altă lume, nu întoarsă în jos, ci toată pe spate» (v. 85-93). Zvonul că Ugolino ar fi cedat cîteva castele către Lucca şi Florenţa, pe vremea cînd avea putere politică, nu justifica uciderea copiilor săi laolaltă cu el, cu atîta cruzime. Pisa s-a purtat cu copiii lui Ugolino la fel de barbar ca Teba în antichitate, dovedind acelaşi delir criminal. După această invectivă aprinsă, Dante şi Virgiliu îşi continuă călătoria. În zona Tolomea, trădătorii de oaspeţi sînt înfipţi în gheaţă şi stau cu ceafa imobilizată, încît nu mai au nici posibilitatea de a-şi plînge durerea. “Pisa, cu acest delict, reia şi continuă sălbăticia de comportament prin care s-a distins în antichitate cetatea grecească Teba, ce-a asistat la tragedia lui Oedip şi la războaie între fraţi. Repetiţia adjectivului nouă nu e semn de oboseală artistică, ci o alegere deliberată şi sugerată de reguli retorice: avea funcţia de căutare a unei elocvenţe mai incisive şi solemne” (T. Di Salvo). “Cei doi poeţi intră în a treia zonă din Cocit, în care sînt pedepsiţi trădătorii de oaspeţi: Tolomea. Aceasta îşi ia numele de la un personaj (Macabei I, 16, 11-16), Ptolomeu, care a pus să-i omoare, în timpul unui ospăţ, pe socrul său, Simon, şi pe cei doi fii ai săi, Iuda şi Matatia” (E.A. Panaitescu). “Acest grup de suflete e caracterizat de rigiditatea fizică şi psihică, de un proces de degradare ce le face una cu gheaţa, potrivit concepţiei prin care răul, în formele sale cele mai neomeneşti, îl reduce pe om la o natură informă, insensibilă, la o grămadă de materie” (T. Di Salvo).

Inf_XXXIII_15

«Nici plînsul nu-i lasă acolo a plînge, şi durerea ce găseşte la ochi dop se-ntoarce înăuntru pentru a spori chinul; căci lacrimile dintîi fac nod şi, ca viziera de cristal, umplu sub gene toată cupa» (v. 94-99). Lacrimile de durere le îngheaţă pe pleoape, ca nişte dopuri, datorită poziţiei în care păcătoşii sînt fixaţi. Neputînd să le curgă din ochi, plînsul li se adună la gene şi le sporeşte tortura. “Aceştia au partea din spate a craniului prinsă în gheaţă; nu numai că nu-şi pot mişca aşadar capul, spre deosebire de cei din zonele precedente, dar sînt lipsiţi şi de avantajul de-a plînge. Nu le rămîne decît gura pentru a se lamenta şi pentru a-şi clănţăni dinţii de frig. Mai tîrziu şi aceste ultime manifestări vor fi interzise” (Steiner).

tolomea

Advertisements