Tragedia contelui Ugolino (6)

by Laszlo Alexandru

Inf_XXXIII_16

«Deşi, ca pe o piele bătucită, de frig mi s-a şters orice simţ de pe faţă, deja îmi părea că simt o briză uşoară: la care eu: ‘Maestrul meu, cine stîrneşte asta? jos aici nu-i oare stins orice abur?’» (v. 100-105). În ciuda frigului, care i-a întărit deja pielea, Dante simte o adiere de vînt şi-l întreabă pe Virgiliu cum e posibil un asemenea lucru. “Întrebarea lui Dante, cu completarea că în Infern n-ar trebui să fie nici o adiere, fiindcă nu există vapori, îşi găseşte corespondentul în ştiinţa medievală, potrivit căreia soarele era cel care forma şi înălţa aburii care apoi produceau vîntul” (T. Di Salvo).

Inf_XXXIII_17

«Şi el mie: ‘Îndată vei fi acolo unde ochiul îţi va da răspuns, văzînd cauza prin care adierea plouă» (v. 106-108). Maestrul îl asigură pe Dante că peste puţin timp va găsi explicaţia cu ochii săi. “Prin care adierea plouă: cel care stîrneşte în jos peste această gheaţă vîntul pe care tu îl simţi” (Chiavacci Leonardi).

Inf_XXXIII_18

«Şi-un nemernic din crusta congelată a strigat la noi: ‘Vai, suflete crude, dacă tot vi s-a dat ultimul hotar, luaţi-mi de pe chip grelele văluri, să-mi jelesc oleacă durerea ce inima-mi apasă, înainte ca plînsul iar să-ngheţe’». La care eu lui: ‘De vrei ajutor, spune-mi cine eşti, şi dacă nu te dezleg, să ajung la străfundul gheţii’» (v. 109-117). Unul dintre damnaţi îi imploră pe trecători să-l elibereze de gheaţa ce-i lipeşte pleoapele, spre a putea să plîngă măcar o clipă. Dante îi promite că îl va ajuta, dacă-i va afla identitatea. “Sufletul care intervine la auzul cuvintelor celor doi călători îi consideră a fi trădători, mai vinovaţi decît el, întrucît se îndreaptă spre ultima şi cea mai îngrozitoare zonă din Cocit. Ar vrea să-i oprească pentru a obţine de la ei un ajutor, care îl va reconforta pe moment” (T. Di Salvo). “Chiari subliniază semnificaţia umană şi izbînda poetică a cuvintelor pe care primul trădător întîlnit în Tolomea i le adresează lui Dante: ‘ni se pare că auzim deja în acel cuvînt văluri, în contrast cu adjectivul grele, aluzia la o amărăciune atît de neconsolată, care se exprimă uneori într-o formă de rece ironie, ce reprezintă însă mînie şi disperare, acea ironie care-i aparţine celui care se află în cea mai josnică împrejurare şi nu mai găseşte decît vorbe ticăloase pentru sine şi pentru ceilalţi, şi disperînd din cauza tuturor şi nemaigăsind lacrimi pentru durerea sa, se înverşunează chiar împotriva celor ce-ar putea în vreun fel să-l ajute, sau comentează sarcastic, cu zîmbet livid şi trist, propria sa situaţie oribilă’” (E.A. Panaitescu). “Să ajung la străfundul gheţii: este o rugăminte sub formă de promisiune: dacă nu te eliberez, să ajung în fundul Infernului. Dar ambiguitatea este evidentă: Dante trebuie oricum să ajungă la străfundul gheţii. El îl înşală în vorbele lui pe damnat, iar trădătorul ajunge să fie trădat” (Chiavacci Leonardi).

infern

Advertisements