Tragedia contelui Ugolino (7)

Inf_XXXIII_19

«A răspuns atunci: ‘Eu sînt fratele Alberigo; eu sînt cel cu fructele din grădina otrăvită şi capăt aici după faptă răsplată’. ‘Oh!’, i-am spus, ‘ai şi murit deja?’. Şi el mie: ‘Cum de trupul îmi mai stă pe lume sus, nu am cunoştinţă. Asemenea hatîr ţine Tolomea, că adesea sufletul ni se prăbuşeşte, înainte ca Atropos să-i dea brînci» (v. 118-126). Păcătosul dezvăluie că e călugărul Alberigo, cel ce-a dispus uciderea unor rude, în finalul unei cine, la consemnul de-a fi aduse fructele. Dante se miră, fiindcă îl ştia încă viu. “Fratele Gaudent Alberigo dei Manfredi din Faenza a pus să fie ucise prin trădare două rude ale sale, pe cînd erau la ospăţ cu el (1285). Cei doi – Manfredo şi fiul său Alberghetto – au fost căsăpiţi de nişte ucigaşi tocmiţi, atunci cînd fratele Alberigo a spus: ‘Să vină fructele!’. Expresia ‘fructele fratelui Alberigo’ a devenit proverbială. Din această cauză îl prezintă Poetul pe personaj ca fiind cel cu fructele din grădina otrăvită. Detaliul cu fructele – un detaliu real, care dobîndeşte aici o importanţă de prim-plan, prin asta manifestîndu-se pe deplin natura ticăloasă a damnatului – slujeşte apoi ca punct de dezvoltare metaforică a versului 120, unde expresia riprendere dattero per figo are un sunet plebeu, de aspru şi batjocoritor sarcasm. Abjecţia păcătoşilor din Cocit este denunţată prin faptul că nici unul dintre ei nu simte măreţia dreptăţii care-l pedepseşte. Nici unul dintre ei nu resimte acea ruşine care l-a făcut să roşească pe încă umanul, deşi în felul său blasfemiatorul Vanni Fucci (XXIV, v. 132)” (E.A. Panaitescu). “Atropos: înainte ca parca Atropos să împingă sufletul, adică înainte să fi venit pentru el clipa morţii. Atropos era, dintre cele trei Parce, aceea care tăia firul vieţii. Alberigo vorbeşte ca un om învăţat, ca un boier şi cavaler ce era” (Chiavacci Leonardi).

Inf_XXXIII_20

«Şi pentru ca mai bine să-mi razi lacrimile sticloase de pe chip, află că-ndată ce sufletul trădează, cum eu am făcut, trupul său e smuls de-un demon, care apoi îl cîrmuieşte, pînă ce întregul timp i se-mplineşte» (v. 127-132). Damnatul îl lămureşte că, pentru asemenea păcate de trădare, sufletul se prăbuşeşte instantaneu în fundul Infernului, chiar dacă trupul mai continuă, aparent, să vieţuiască în lumea celor vii, călăuzit de un diavol. “Sufletul trădătorilor de oaspeţi – spune fratele Alberigo – se află deja în Infern, pe cînd trupul lor continuă să trăiască, administrat de un diavol. ‘Baza întunecat-amuzantă a invenţiei, pentru care se pare că nu există atestări anterioare lui Dante, a fost probabil ideea curentă a posedării diabolice, de unde, prin ideea imposibilităţii morale de-a răscumpăra în faţa lui Dumnezeu, prin smerenie, o asemenea vină… trecerea la inventarea unei condamnări anticipate se prezenta ca fiind raţional şi doctrinal plauzibilă, de nu cumva firească’ (Mattalia)” (E.A. Panaitescu). “Doctrina creştină admite posibilitatea mîntuirii chiar şi în clipa morţii, astfel încît, sub aspect religios, moartea unui suflet înainte de moartea trupească este o mare judecată arbitrară a lui Dante. Însă, ca invenţie poetică, reflectă o fantezie îndrăzneaţă, care-i permite lui Dante să formuleze aprecieri infamante despre oameni ce încă trăiau la 1300, fără a recurge mereu la aspectul profeţiilor şi al blestemelor formulate de damnaţi la adresa celor vii” (Chimenz).

Inf_XXXIII_21

«Umbra se prăbuşeşte în asemenea cuşcă; şi poate că trupul de sus pare încă al duhului ce-aici în spatele meu iernează. Trebuie să-l ştii, dacă abia vii jos: el e seniorul Branca d’Oria şi-au trecut mulţi ani de cînd stă aşa-ncuiat’. ‘Cred’, i-am spus eu, ‘că mă-nşeli; fiindcă Branca d’Oria încă n-a murit şi mănîncă şi bea şi doarme şi poartă straie’» (v. 133-141). Acelaşi lucru surprinzător – sufletul a căzut în Infern, cu toate că trupul încă mai trăieşte – i se întîmplă păcătosului care se află în spatele celui ce vorbeşte, anume boierului genovez Branca d’Oria. Dante protestează incredul: cel abia numit se comportă, în viaţa de toate zilele, după regulile unui om viu. “Genovezul Branca d’Oria, ginerele lui Michele Zanche (cîntul XXII, v. 88-89), judecător la Logudoro, vrînd să pună mîna pe această regiune, ‘l-a invitat să mănînce cu el într-unul dintre castelele sale pe acest socru şi acolo la urmă a pus să-l taie în bucăţi, pe el şi pe toţi însoţitorii săi’ (Anonimo Fiorentino)” (E.A. Panaitescu). “Ultimele veşti pe care le avem despre Branca d’Oria sînt din 1325, aşadar a putut citi propria sa condamnare în cartea lui Dante, sau i-a putut fi povestită de cineva. Este ipoteză plauzibilă că Dante l-a întîlnit personal la Genova, cînd Henric al VII-lea s-a oprit acolo în 1311, găzduit de principalele familii ghibeline ale cetăţii” (Chiavacci Leonardi).

traditori

Advertisements