Lectura lui Dante

Laszlo Alexandru

Month: February, 2015

Bibliografie (2)

manuscris

Bibliografie în limbi străine

3. Ediţii danteşti:

  • Dante Alighieri, La Divina Commedia, riassunti, introduzioni critiche e commento a cura di Emilio Alessandro Panaitescu, 6 vol., ediţie de lux cu ilustraţii celebre, Milano, Fratelli Fabbri Editori, 1963-1965;
  • Dante Alighieri, Inferno, Purgatorio, Paradiso, 3 vol., La Divina Commedia annotata e commentata da Tommaso Di Salvo, con illustrazioni, Bologna, Zanichelli, 1993;
  • Dante Alighieri, La Divina Commedia, con pagine critiche a cura di Umberto Bosco e Giovanni Reggio, vol. 1, Inferno, Le Monnier, 1988;
  • Dante Alighieri, Commedia, con il commento di Anna Maria Chiavacci Leonardi, volume primo: Inferno; volume secondo: Purgatorio; volume terzo: Paradiso, Milano, Arnoldo Mondadori Editore, raccolta I Meridiani, 1991, 1994;
  • Dante Alighieri, La Divina Commedia, con il commento di Enrico Bianchi, Firenze, Casa Editrice Adriano Salani, 1942;
  • Dante Alighieri, La Divina Commedia, con le note di Niccolò Tommaseo ed introduzione di Umberto Cosmo, volume primo, Inferno, volume secondo, Purgatorio, volume terzo, Paradiso, Torino, Unione Tipografico-Editrice Torinese, 1920, 1921;
  • Dante Alighieri, La Divina Commedia, Inferno, Purgatorio, Paradiso, 3 vol., commento a cura di Giuseppe Villaroel, revisione del commento di Guido Davico Bonino e Carla Poma, saggio introduttivo di Eugenio Montale, Arnoldo Mondadori Editore, 1985;
  • Dante Alighieri, La Divina Commedia, Inferno, Purgatorio, Paradiso, 3 vol., a cura di Natalino Sapegno, Firenze, La Nuova Italia Editrice, 1985;
  • Dante Alighieri, Tutte le opere: Divina Commedia, Vita Nuova, Rime, Convivio, De vulgari eloquentia, Monarchia, Egloghe, Epistole, Quaestio de aqua et de terra, introduzione di Italo Borzi, commenti a cura di Giovanni Fallani, Nicola Maggi e Silvio Zennaro, Grandi Tascabili Economici Newton, I Mammut, 1993;

4. Critică dantescă:

  • The Dante Encyclopedia, edited by Richard Lansing, London and New York, Routledge, 2010;
  • Bibliologia e critica dantesca. Saggi dedicati a Enzo Esposito, a cura di Vincenzo De Gregorio, volume secondo, Saggi danteschi, Ravenna, Longo Editore, 1997;
  • Dalla bibliografia alla storiografia. La critica dantesca nel mondo dal 1965 al 1990, a cura di Enzo Esposito, Ravenna, Longo Editore, 1995;
  • Dante oscuro e barbaro. Commenti e dispute (secoli XVII e XVIII), a cura di Bruno Capaci, saggio introduttivo di Andrea Battistini, Roma, Carocci Editore, 2008;
  • Esperimenti danteschi. Purgatorio 2009, a cura di Benedetta Quadrio, Genova-Milano, Casa Editrice Marietti, 2010;
  • Esperimenti danteschi. Paradiso 2010, a cura di Tommaso Montorfano, Genova-Milano, Casa Editrice Marietti, 2010;
  • Le rime di Dante, a cura di Claudia Berra e Paolo Borsa, Università degli Studi di Milano, Facoltà di lettere e filosofia, Dipartimento di filologia moderna, Letteratura italiana, Gargnano del Garda (25-27 settembre 2008), Milano, Cisalpino, Istituto Editoriale Universitario – Monduzzi Editoriale, Quaderni di Acme, 2010;
  • Miguel Asín Palacios, Dante e l’Islam, volume I: L’escatologia islamica nella “Divina Commedia”; volume II: Storia e critica di una polemica, traduzione di Roberto Rossi Testa e Younis Tawfik, Milano, Nuova Pratiche Editrice, 1997;
  • Erich Auerbach, Studi su Dante, prefazione di Dante Della Terza, traduzione di Maria Luisa De Pieri Bonino e Dante Della Terza, Milano, Feltrinelli, 2005;
  • Michele Barbi, Problemi di critica dantesca, prima serie, 1893-1918, Firenze, Biblioteca Sansoni, 1975;
  • Michele Barbi, Problemi di critica dantesca, seconda serie, 1920-1937, Firenze, Biblioteca Sansoni, 1975;
  • Teodolinda Barolini, La “Commedia” senza Dio. Dante e la creazione di una realtà virtuale, traduzione dall’inglese di Roberta Antognini, Milano, Giangiacomo Feltrinelli Editore, 2003;
  • Saverio Bellomo, Dizionario dei commentatori danteschi, L’esegesi della “Commedia” da Iacopo Alighieri a Nidobeato, Firenze, Leo S. Olschki Editore, 2004;
  • Roberto Benigni, Il mio Dante, con uno scritto di Umberto Eco, Torino, Einaudi, 2008;
  • Giovanni Boccaccio, Trattatello in laude di Dante, a cura di Bruno Maier, Milano, BUR Biblioteca Universale Rizzoli, 1965;
  • Nino Borsellino, Ritratto di Dante, Roma-Bari, Editori Laterza, 1998;
  • Nino Borsellino, Il poeta giudice. Dante e il tribunale della “Commedia”, Torino, Nino Aragno Editore, 2011;
  • Patrick Boyde, Retorica e stile nella lirica di Dante, a cura di Corrado Calenda, Napoli, Liguore Editore, 1979;
  • Patrick Boyde, “Lo color del core”. Visione, passione e ragione in Dante, traduzione di Olivia Santovetti, Napoli, Liguore Editore, 2002;
  • Anna Maria Chiavacci Leonardi, La guerra de la pietate. Saggio per una interpretazione dell’Inferno di Dante, Napoli, Liguori Editore, 1979;
  • Gianfranco Contini, Varianti e altra linguistica. Una raccolta di saggi (1938-1968), Torino, Einaudi Paperbacks, 1970;
  • Gianfranco Contini, Un’idea di Dante. Saggi danteschi, Torino, Piccola Biblioteca Einaudi, Saggistica letteraria e linguistica, 1970;
  • Primo Contro, Dante templare e alchimista. La pietra filosofale nella “Divina Commedia”. Inferno, Foggia, Bastogi Editrice Italiana, 2005;
  • Vittorio Cozzoli, Il Dante anagogico. Dalla fenomenologia mistica alla poesia anagogica, Chieti, Marino Solfanelli Editore, 1993;
  • Benedetto Croce, La poesia di Dante, Bari, Gius. Laterza & Figli, 1921;
  • Michele D’Andria, Il volo cosmico di Dante e altri saggi per nuovo Commento della Divina Commedia, Roma, Edizioni dell’Ateneo, 1985;
  • Sandra Debenedetti Stow, Dante e la mistica ebraica, Firenze, Editrice La Giuntina, 2004;
  • Tommaso Di Salvo, Dante nella critica. Antologia di passi su Dante e il suo tempo, Firenze, La Nuova Italia Editrice, 1965;
  • Giampaolo Dossena, Dante, Milano, TEA Tascabili degli Editori Associati, 1995;
  • Ugo Dotti, La “Divina Commedia” e la città dell’uomo. Introduzione alla lettura di Dante, Roma, Donzelli Editore, 1996;
  • Mario Fubini, Ettore Bonora, Antologia della critica dantesca, Torino, Petrini, 1966;
  • Galileo Galilei, Due lezioni all’Accademia Fiorentina circa la figura, sito e grandezza dell’Inferno di Dante [1588] [senza editore, senza anno];
  • Giacomo Gambale, La lingua di fuoco. Dante e la filosofia del linguaggio, Roma, Città Nuova Editrice, 2012;
  • Pompeo Giannantonio, Endiadi. Dottrina e poesia nella “Divina Commedia”, Firenze, Sansoni Editore, 1983;
  • Etienne Gilson, Dante e la filosofia, traduzione Sergio Cristaldi, Milano, Jaca Book, 1985;
  • Jacques Goudet, La politique de Dante, Lyon, Editions L’Hermès, 1981;
  • Romano Guardini, Dante, traduzioni di Maria Luisa Maraschini e Anna Sacchi Balestrieri, Brescia, Morcelliana, 1967;
  • Manfred Hardt, I numeri nella “Divina Commedia”, traduzione di Beniamino Lazzarin, Roma, Salerno Editrice, 2014;
  • Giorgio Inglese, Dante: guida alla “Divina Commedia”, Roma, Carocci Editore, 2002;
  • Giuseppe Ledda, La Bibbia di Dante, Torino-Bologna, Claudiana/Emi, 2015;
  • Giuseppe Ledda, La guerra della lingua. Ineffabilità, retorica e narrativa nella “Commedia” di Dante, Ravenna, Longo Editore, 2002;
  • Cesare Marchi, Il poeta, il politico, l’esule, il guerrigliero, il cortigiano, il reazionario, Milano, BUR Biblioteca Universale Rizzoli, 1985;
  • Chiara Mercuri, Dante. Una vita in esilio, Bari-Roma, Editori Laterza, 2018;
  • Riccardo Merlante, Il dizionario della Commedia, Bologna, Zanichelli Editore, 1999;
  • Edi Minguzzi, La struttura occulta della Divina Commedia, Milano, Libri Scheiwiller, 2007;
  • Bruno Nardi, Nel mondo di Dante, Roma, Edizioni di Storia e Letteratura, 1944;
  • Franco Nembrini, Dante, poeta del desiderio, conversazioni sulla Divina Commedia, volume I: Inferno, con un contributo di Maria Segato, Castel Bolognese, Itacalibri, 2012;
  • Ileana Pagani, La teoria linguistica di Dante. “De Vulgari Eloquentia”: discussioni, scelte, proposte, Napoli, Liguori Editore, 1982;
  • Franco Palmieri, Incantati dalla “Commedia”, introduzione di Matteo Renzi, Firenze, Edizioni della Meridiana, 2013;
  • Raffale Papa, Problemi di estetica dantesca, Contributo di metodo critico, Seconda edizione riveduta ed ampliata ad uso delle Scuole Medie Superiori, Istituto di Storia dell’Arte, Torre del Greco, 1967;
  • Giorgio Petrocchi, L’Inferno di Dante, Milano, BUR Biblioteca Universale Rizzoli, 1978;
  • Barbara Reynolds, Dante. La vita e l’opera, traduzione di Alessio Catania, Milano, Longanesi, 2006;
  • Arielle Saiber, Aba Mbirika, The Three Giri of Paradiso 33, in Dante Studies, CXXXI, 2013, p. 237-276;
  • Marco Santagata, L’io e il mondo. Un’interpretazione di Dante, Bologna, Società editrice il Mulino, 2011;
  • Marco Santagata, Dante. Il romanzo della sua vita, Milano, Mondadori, Le Scie, 2012;
  • Diego Sbacchi, La presenza di Dionigi Areopagita nel “Paradiso” di Dante, Firenze, Leo S. Olschki Editore, 2006;
  • Vittorio Sermonti, L’Inferno di Dante, revisione di Gianfranco Contini, Milano, BUR Biblioteca Universale Rizzoli, 2006;
  • Vittorio Sermonti, Il Purgatorio di Dante, revisione di Gianfranco Contini, Milano, BUR Biblioteca Universale Rizzoli, 2006;
  • Vittorio Sermonti, Il Paradiso di Dante, revisione di Cesare Segre, Milano, BUR Biblioteca Universale Rizzoli, 2006;
  • Vittorio Sermonti, L’ombra di Dante, Milano, Garzanti, 2017;
  • Charles S. Singleton, La poesia della Divina Commedia, Bologna, Società editrice il Mulino, 1999;
  • Philippe Sollers, La Divine Comédie, entretiens avec Benoît Chantre, Paris, Desclée de Brouwer, 2000;
  • Auguste Valensin S.J., Le Christianisme de Dante, Paris, Editions Montaigne, 1954;
  • Luigi Valli, Il linguaggio segreto di Dante e dei «Fedeli d’Amore», Milano, Luni Editrice, 2004;
  • Aldo Vallone, Antidantismo politico e dantismo letterario, Roma, Bonacci Editore, 1988;
  • Aldo Vallone, Strutture e modulazioni nella “Divina Commedia”, Firenze, Leo S. Olschki Editore, 1990;
  • Aldo Vallone, Sudi su Dante medievale, Firenze, Leo S. Olschki Editore, 1965;
  • Aldo Vallone, L’interpretazione di Dante nel Cinquecento, studi e ricerche, II edizione, Firenze, Leo S. Olschki Editore, 1969;
  • Aldo Vallone, Aspetti dell’esegesi dantesca nei secoli XVI e XVII, attraverso testi inediti, Lecce, Edizioni Milella, 1966;
  • Aldo Vallone, La critica dantesca nel Settecento, ed altri saggi danteschi, Firenze, Leo S. Olschki Editore, 1961;
  • Aldo Vallone, La critica dantesca nell’Ottocento, Firenze, Leo S. Olschki Editore, ristampa 1975;
  • Aldo Vallone, Gli studi danteschi dal 1940 al 1949, Firenze, Leo S. Olschki Editore, 1950;
  • Aldo Vallone, La critica dantesca nel Novecento, Firenze, Leo S. Olschki Editore, 1976.

manuscris

Advertisements

Bibliografie (1)

manuscris

Bibliografie în limba română

1. Ediţii danteşti:

  • Dante Alighieri, Divina Comedie. Infernul, Purgatoriul, Paradisul, în traducerea lui George Coşbuc, ediţie îngrijită şi comentată de Ramiro Ortiz, Iaşi, Ed. Polirom, 2000;
  • Dante Alighieri, Divina Comedie. Infernul, Purgatoriul, Paradisul, 3 vol., traducere în versuri de Ion A. Ţundrea, prefaţă de N. Iorga, Bucureşti, Ed. Medicală, 1999;
  • Dante Alighieri, Divina Comedie, în româneşte de Giuseppe Cifarelli, cuvînt înainte de Alexandru Ciorănescu, îngrijire de ediţie, note şi comentarii de Titus Pârvulescu, Craiova, Ed. Europa, 1993;
  • Dante Alighieri, Divina Comedie. Infernul, Purgatoriul, Paradisul, 3 vol., în româneşte de Eta Boeriu, studiu introductiv, tabel cronologic, note şi comentarii de Alexandru Balaci, Bucureşti, Ed. Minerva, Col. Biblioteca pentru toţi, 1982;
  • Dante, Infernul, Purgatoriul, Paradisul, 3 vol., traduse de Alexandru Marcu, ilustrate de Mac Constantinescu, ediţia a III-a, Craiova, Ed. Scrisul Românesc, 1943;
  • Dante, Infernul, Purgatoriul, 2 vol., interpretare românească, note şi cuvînt înainte de George Buznea, Bucureşti, Ed. Univers, 1975, 1978;
  • Dante Alighieri, Divina Comedie. Infernul, text bilingv, cu versiune românească, note, comentarii, postfaţă şi repere bibliografice de Răzvan Codrescu, Bucureşti, Ed. Christiana, 2006;
  • Dante Alighieri, Divina Comedie. Infernul, traducere din italiană şi comentarii de Marian Papahagi, cu o prefaţă de Irina Papahagi, ediţie îngrijită, introducere şi completarea comentariilor de Mira Mocan, Bucureşti, Ed. Humanitas, 2012;
  • Dante, Opere minore. Viaţa nouă, Rime, Ospăţul, Despre arta cuvîntului în limba vulgară, Monarhia, Scrisori, Ecloge, Întrebare despre apă şi pămînt, traduceri de Francisca Băltăceanu, Titus Bărbulescu, Oana Busuioceanu, Virgil Cândea, Petru Creţia, Ştefan Aug. Doinaş, Sandu Mihai Lăzărescu, Elena Nasta, Romulus Vulpescu, comentarii de Oana Busuioceanu, Virgil Cândea, Ştefan Aug. Doinaş, Alexandru Duţu, introducere, tabel cronologic şi note introductive de Virgil Cândea, Bucureşti, Ed. Univers, 1971;

2. Critică dantescă:

  • Erich Auerbach, Farinata şi Cavalcante, în vol. Mimesis. Reprezentarea realităţii în literatura occidentală, traducere de I. Negoiţescu, Iaşi, Ed. Polirom, Colecţia Collegium, 2000, p. 156-181;
  • D’Arco Silvio Avalle, Modele semiologice în “Commedia” lui Dante, traducere de Ştefania şi Marin Mincu, prefaţă de Marin Mincu, Bucureşti, Ed. Univers, 1979;
  • Alexandru Balaci, Dante Alighieri, Bucureşti, Ed. pentru literatură, Col. Biblioteca pentru toţi, 1969;
  • Giovanni Boccaccio, Viaţa lui Dante, traducere, cuvînt înainte şi note de Ştefan Crudu, Bucureşti, Editura pentru Literatură Universală, 1965;
  • Jorge Luis Borges, Nouă eseuri danteşti, în vol. Eseuri, traduceri de Tudora Şandru-Mehedinţi, Iaşi, Ed. Polirom, 2006, p. 329-378;
  • Jorge Luis Borges, Divina Comedie, precum şi alte eseuri din vol. Texte captive, traducere de Tudora Şandru-Mehedinţi, Iaşi, Ed. Polirom, 2010, p. 209-227 şi passim;
  • Dragoş Cojocaru, Natura în “Divina Comedie”. Studiu istoric şi comparativ, Iaşi, Ed. Universităţii “Alexandru Ioan Cuza”, 2005;
  • George Coşbuc, Comentariu la “Divina Comedie”, I, Tavola Tonda, text stabilit, traducere şi studiu introductiv de Alexandru Duţu şi Titus Pârvulescu, cuvînt înainte de Alexandru Balaci, Bucureşti, Ed. pentru literatură, 1963;
  • George Coşbuc, Comentariu la “Divina Comedie”, II, La gente sotto larve, text stabilit, traducere şi studiu introductiv de Alexandru Duţu şi Titus Pârvulescu, Buc., Ed. pentru literatură, 1965.
  • George Coşbuc, Comentarii la “Divina Comedie”, 2 vol., prefaţă de Laszlo Alexandru, introducere de Ovidiu Pecican, Cluj-Napoca, Ed. Eikon, 2007;
  • Ernst Robert Curtius, Literatura europeană şi Evul Mediu latin, traducere de Adolf Armbruster, introducere de Alexandru Duţu, Bucureşti, Ed. Univers, 1970;
  • René Guénon, Ezoterismul lui Dante, traducere de Daniel Hoblea, postfaţă de Mircea A. Tămaş, Oradea, Ed. Aion, 2005;
  • Laszlo Alexandru şi Ovidiu Pecican, Prin pădurea întunecată. Dialoguri despre Dante, Bucureşti, Ed. Vinea, 2011; în versiune italiană: Per la selva oscura. Dante parlato, Bucureşti, Ed. Vinea, 2013;
  • Laszlo Alexandru, A revedea stelele. Contribuţii la studiul operei lui Dante, Cluj-Napoca, Ed. Casa Cărţii de Ştiinţă, 2013;
  • Jacques Le Goff, Naşterea Purgatoriului, 2 vol., traducere, prefaţă şi note de Maria Carpov, Bucureşti, Ed. Meridiane, 1995;
  • Osip Mandelştam, Eseu despre Dante, traducere, studiu introductiv şi note de Livia Cotorcea, Iaşi, Ed. Universităţii “Alexandru Ioan Cuza”, 2001;
  • Cesare Marchi, Dante, traducere de George Miciacio, Bucureşti, Ed. Artemis, 1998;
  • Bruno Nardi, Dante și cultura medievală, în românește de Ioan Milea, Cluj, Ed. Limes, 2019;
  • Giovanni Papini, Dante viu, traducere şi prefaţă de Laszlo Alexandru, Bistriţa, Ed. Pergamon, 2009.
  • Edgar Papu, Estetica lui Dante, Iaşi, Ed. Princeps Edit, 2005;
  • Horia-Roman Patapievici, Ochii Beatricei. Cum arăta cu adevărat lumea lui Dante?, Bucureşti, Ed. Humanitas, 2004;
  • Theophil Spoerri, Dante și literatura europeană. Imaginea omului în structura limbii, traducere de Ioan Milea, Cluj, Ed. Limes, 2017;
  • Studii despre Dante (de Alexandru Balaci, Dumitru D. Panaitescu, Alexandru Duţu, Despina Mladoveanu, Venera Antonescu, Titus Pârvulescu, Pimen Constantinescu, Nina Façon, Cornel Mihai Ionescu, Zoe Dumitrescu-Buşulenga, Eta Boeriu, Al. Piru), Bucureşti, Ed. pentru Literatură Universală, 1965.

manuscris

A revedea stelele (7)

Inf_XXXIV_19

«Dincolo ai fost cîtă vreme am coborît; cînd m-am răsucit, ai depăşit punctul unde se atrag din toate părţile greutăţile. Şi-acum ai ajuns sub emisfera opusă celei acoperite de marele uscat şi sub a cărui culme supremă a fost ucis omul ce s-a născut şi-a trăit fără de păcat: tu ai picioarele în mica sferă de pe cealaltă faţă din Giudecca» (v. 109-117). Cosmologia dantescă este rezumată aici de cuvintele lui Virgiliu. Pămîntul se împarte în două emisfere: cea nordică, acoperită în bună parte de uscat, şi cea sudică, acoperită de ape (cu excepţia muntelui purgatorial). Axa verticală porneşte din Ierusalim, locul sfînt unde a murit Mîntuitorul. Linia imaginară coboară prin mijlocul Infernului, ajunge la centrul de greutate al pămîntului, unde este blocat Lucifer, iese în emisfera opusă, trece prin muntele Purgatoriului şi ajunge în vîrful acestuia, la Eden. “În jurul centrului pămîntului se află, prin urmare, o mică sferă: pe una dintre feţele ei stă acum Dante cu picioarele; faţa opusă este cea care constituie zona numită Giudecca. Cu acest răspuns Virgiliu a limpezit prima întrebare a lui Dante. Ca să pricepem mai bine, să ne amintim că Evul Mediu, reluînd geografia ptolomeică, susţinea că pămîntul se împarte în două emisfere: doar cea nordică, ocupată de pămîntul ieşit la suprafaţă şi astfel locuită, era cunoscută; cealaltă emisferă, numită australă, era cu totul acoperită de ape, conţinea doar insula Purgatoriului. Şi pe cînd ea este formată complet din ape, cealaltă cuprinde marele uscat, potrivit unei terminologii pe care Dante o găseşte parţial în Geneză (1, 10)” (T. Di Salvo). “În acel loc Virgiliu a fost obligat să urce pentru a ajunge în emisfera opusă, dar faţă de ea se găsea cu capul în jos. I s-a impus să se răsucească pentru a înainta drept, aşa cum a coborît drept” (Steiner). “A doua parte a cîntului, unde sînt descrise ieşirea celor doi poeţi din Infern şi drumul străbătut de ei pînă la suprafaţa emisferei australe, este considerată în general mai puţin poetică decît prima întrucît, dacă ne oferă clarificări despre cosmologia lui Dante, ar rămîne la nivelul informării necesare pentru înţelegerea faptelor, dar mai puţin relevantă expresiv. Şi totuşi apar în aceste pasaje momente de emoţie autentică, deşi este vorba despre o emoţie mediată, ce izvorăşte din intelect şi se hrăneşte din marile probleme ale intelectului. Astfel este, bunăoară, momentul în care Virgiliu, cu osteneală şi teamă, depăşeşte centrul universului. Astfel este şi răspunsul lui Virgiliu către discipol, în care rigoarea logică scoate în evidenţă o profundă nelinişte religioasă, legată de cunoaştere şi culminează în expresii intens poetice (versul 108, în care poezia se află nu atît în semnificaţia sensibilă, imediată a termenilor, ci în sugestiile biblice solemne, de care este impregnată, şi versul 111, în care reflexivul se atrag îi conferă subiectului – altminteri puţin relevant – greutăţile o animaţie care defineşte voinţa conştientă)” (E.A. Panaitescu).

Inf_XXXIV_20

«Aici e dimineaţă, cînd dincolo e seară: iar ăsta, care ne-a folosit de scară cu blana, e tot aşa înfipt cum era înainte. Pe partea asta s-a prăvălit din ceruri; şi uscatul care mai-nainte pe-aici s-a întins, de spaima lui s-a învelit cu marea şi-a venit în emisfera noastră; şi poate pentru a fugi de el, a lăsat locul liber ce-a apărut aici şi-n sus a ţîşnit’» (v. 118-126). În cele două emisfere există fusuri orare diferite. Lucifer a căzut din ceruri prin emisfera sudică şi-a rămas înţepenit în centrul pămîntului, împingînd uscatul în direcţia opusă şi contribuind la formarea continentelor. “Pentru a explica faptul, trebuie să presupunem că, la trecerea dintr-o emisferă în alta, cei doi poeţi au străbătut o parte din linia peste axa pămîntului, care uneşte Ierusalimul cu punctul opus al meridianului său, unde se află muntele Edenului” (B. Nardi). “În reprezentarea dantescă a prăbuşirii lui Lucifer (versurile 121-126 şi Paradis, cîntul XXIX, versurile 49-51) se unesc, cum a demonstrat-o Nardi, trei elemente: unul scriptural, reprezentat de pasajele din Isaia (14, 12-17), din Apocalipsă (12, 7-16), din Luca (10, 18); ‘cosmografia aristotelic-averroistă, ca aceea care formează fundalul sau panorama în care se desfăşoară drama biblică; unele consideraţii teologice, pentru a adapta drama prăbuşirii lui Lucifer la panorama aristotelic-averroistă’. (…) Explicaţia pe care Virgiliu i-o dă discipolului său, despre originea despărţirii actuale a uscatului de ape, origine care trebuie identificată într-o cauză fizică (prăbuşirea lui Lucifer), produsă la rîndul său de o cauză morală (aroganţa lui), nu are nimic pedant-didactic, ci dobîndeşte tonul unei meditaţii emoţionate, niciodată desprinse de prudenţa rigorii conceptuale” (E.A. Panaitescu). “Această ultimă parte a cîntului este o lecţie de ştiinţă medievală, ţinută după tehnica proprie şcolii de filosofie: întîi se puneau întrebările, iar după ele veneau răspunsurile maestrului, care uneori porneau de la principii îndepărtate, ce-i justificau concluziile. La fel ca aici, unde pentru a explica poziţia cu capul în jos a lui Lucifer, Dante porneşte de la teoriile despre originea Infernului şi a celor două emisfere” (T. Di Salvo).

Inf_XXXIV_21

«Un loc e acolo jos, departe de Belzebut, cît mormîntul se întinde, care nu din vedere, ci din auzite e cunoscut pentru un pîrîiaş ce-acolo coboară, prin jgheabul dintr-o stîncă, pe care a ros-o în cursul său lin şi cotit» (v. 127-132). Acţiunea continuă prin descrierea noului decor în care poeţii au ajuns. Departe de Lucifer există o peşteră, care din pricina întunericului nu poate fi văzută; cei doi se călăuzesc după auz, urmînd şipotul unui pîrîu care şi-a croit drumul prin stîncă. “Cataclismul geologic de după căderea lui Lucifer a fost expus – observă Petrocchi – ‘după un lucid procedeu scolastic, dar îmbogăţit cu un sentiment dramatic, pentru marele fenomen care a zguduit Pămîntul’. În virtutea acestui fenomen – putem adăuga – aceeaşi configurare pe glob a apelor şi a uscatului exprimă pentru Dante – dincolo de un accident empiric – un adevăr moral, o întîmplare de la originile timpurilor, care totuşi nu încetează să se propună meditaţiei noastre ca fiind actuală, pentru că este eternă, intrinsecă spiritului nostru” (E.A. Panaitescu).

Inf_XXXIV_22

«Călăuza şi cu mine pe-acea potecă ascunsă am intrat pentru a ne întoarce în lumea luminoasă; şi fără a ne griji de vreo odihnă, am urcat, el primul şi eu al doilea, pînă ce-am văzut lucrurile frumoase pe care le poartă cerul, printr-o spărtură rotundă; şi-apoi am ieşit spre-a revedea stelele» (v. 133-139). Virgiliu şi Dante înaintează pe cărarea nevăzută, pentru a merge la suprafaţă. Călătorii urcă fără zăbavă, pînă descoperă o grotă, de unde li se arată cerul. Şi-atunci au ieşit să revadă stelele. “Cuvîntul stelele încheie cele trei cantice, într-o căutare evidentă a paralelismului şi a semnificaţiei morale: spre stele, spre cer ca punct de exaltare şi destinaţie finală a întregii călătorii, aşadar spre Dumnezeu, tinde sufletul creştinului, şi de la stele îşi ia parametrii, punctele de referinţă şi orientare. Rămînîndu-le fidel, omul creează valori pentru care ele devin un simbol, în existenţa personală şi socială, precum şi o ţintă a tensiunii, care se încheie prin eliberarea şi împăcarea în cadrul divinităţii” (T. Di Salvo).

[Explicit prima pars Comedie Dantis Alagherii in qua tractatum est de Inferis]

stelle

A revedea stelele (6)

Inf_XXXIV_16

«Eu am ridicat ochii şi-am crezut că-l văd pe Lucifer cum l-am lăsat; dar l-am văzut ţinînd picioarele în sus; şi cît m-am frămîntat eu atunci să pricep, să şi-o închipuie lumea nătîngă, ce nu pricepe care e punctul prin care am trecut» (v. 88-93). Dante priveşte în urma sa, crezînd că-l revede pe diavol în aceeaşi atitudine. Dar el stătea înfipt cu picioarele în sus. “Situaţia creată se împarte în următoarele secvenţe: după ce-a trecut de centrul pămîntului şi s-a răsucit, Virgiliu (şi împreună cu el Dante) se caţără de-a lungul părului de pe coapsele lui Lucifer; deasupra a rămas stratul de gheaţă; acum cei doi ajung într-o peşteră, printr-o crăpătură. La marginea peşterii Dante este invitat de Virgiliu să se aşeze, în timp ce el, maestrul, sărind, se desprinde de uriaşele fire de păr şi vine lîngă discipol. Poetul, care însă n-a înţeles această manevră, cînd îşi ridică privirile, îşi dă seama că Lucifer nu mai stă în aceeaşi poziţie cum îl lăsase” (T. Di Salvo).

Inf_XXXIV_17

«‘Ridică-te’, a spus maestrul, ‘în picioare: drumul e lung şi greu, şi deja soarele e la jumătatea terţei’. Nu era plimbare ca-n palat, acolo unde eram, ci peşteră naturală, care avea pămîntul aspru şi lumina slabă» (v. 94-99). Virgiliu îl îndeamnă pe Dante să continue pe drumul dificil care le stă în faţă. Soarele de dimineaţă s-a ridicat pe cer. “‘Terţa’ se numea în orarul liturgic perioada cuprinsă între primele trei ore ale zilei (de la 6 la 9 dimineaţa), numită după ultima dintre cele trei, adică ‘terţa’: la jumătatea terţei indică prin urmare ora 7 şi jumătate. Deja ne aflăm în emisfera opusă celei cu pămînt uscat şi este începutul zilei, atunci cînd dincolo, unde cei doi stăteau înainte, se lăsa noaptea (v. 68 şi 118). Virgiliu, ca totdeauna, măsoară timpul după soare şi după cerul pe care nu-l vede; aceasta este ultima indicaţie de timp din Infern, care încheie astfel, la venirea dimineţii, seria deschisă cu adnotarea din II, 1 (Ziua se ducea…), care a însoţit călătoria, făcînd mereu prezent cerul, deşi era departe şi invizibil” (Chiavacci Leonardi).

Inf_XXXIV_18

«‘Înainte ca de abis să mă desprind, maestrul meu’, am spus eu după ce m-am înălţat, vorbeşte-mi puţin pentru a mă scoate din eroare. Unde e gheaţa? şi ăsta cum de e înfipt cu capul în jos? şi cum, aşa de repede, soarele a parcurs drumul de seara pînă-n zori?’. Şi el mie: ‘Tu încă îţi închipui că eşti dincolo de centru, unde eu m-am agăţat de părul viermelui ticălos care străpunge lumea» (v. 100-108). Dante îi cere o serie de lămuriri călăuzei sale: de ce nu se mai vede Cocitul? de ce Lucifer stă cu capul în jos? cum de-a trecut vremea aşa de repede, de la asfinţitul cînd s-au agăţat de trupul diavolului, pînă la dimineaţa cînd ei îşi termină ascensiunea, atîrnaţi de demon? Virgiliu îi lămureşte eroarea: Dante n-a înţeles că a depăşit centrul pămîntului şi a trecut în altă emisferă, ceea ce a răsturnat ordinea lucrurilor şi a timpului. “Lacul Cocit stă acum la antipozi faţă de locul în care se află cei doi poeţi: Lucifer apare cu capul în jos, fiindcă nu el, ci Dante s-a răsucit invers. În privinţa timpului, să se compare v. 68 unde se spune că noaptea se lasă din nou şi v. 96 unde se spune că deja soarele e la jumătatea terţei. În versul 68 aflăm că era ora asfinţitului, apoi se adaugă faptul că era ora de la jumătatea terţei, adică şapte şi jumătate dimineaţa. Aşadar ei se pomenesc în dimineaţa de sîmbătă, după ce au rămas toată ziua de vineri, timp de 24 de ore, în Infern” (T. Di Salvo).

natural_burella

A revedea stelele (5)

Inf_XXXIV_13

«Cînd am ajuns acolo unde coapsa se leagă de partea groasă a şoldului, călăuza, cu osteneală şi teamă» (v. 76-78). Virgiliu, purtîndu-l pe Dante în spinare, ajunge la brîul diavolului, unde e totodată şi centrul de greutate al pămîntului. “Lucifer e suspendat în cavitatea centrală a gheţii, ţintuit, prin legea gravităţii, cu mijlocul trupului – tocmai, bazinul – în centrul pămîntului, echilibrat între emisfera boreală (de la bazin la cap) şi cea australă (de la bazin la picioare). El iese deasupra gheţii doar de la piept în sus, încît Virgiliu, agăţîndu-i-se de piept, pentru a ajunge la centrul pămîntului trebuie să coboare pe partea groasă a şoldului; iar de aici, pentru a urca în emisfera australă, trebuie să urmeze direcţia opusă şi de aceea îşi răsuceşte capul spre picioarele lui Lucifer. Dante, negîndindu-se la asta, crede că se întoarce din nou în Infern” (Chimenz).

Inf_XXXIV_14

«şi-a răsucit capul unde-şi avea tălpile şi s-a atîrnat de smocuri ca omul care urcă, de credeam că mă-ntorc iar în Infern» (v. 79-81). Virgiliu se răsuceşte, ajuns la brîul lui Lucifer. Coborîrea se transformă în urcuş, către cealaltă emisferă terestră. Dante încă nu înţelege ce s-a întîmplat. “Depăşind centrul pămîntului, Virgiliu trebuie să se răsucească, obligat de legea gravităţii, pentru a se regăsi în poziţia normală a trupului omenesc. Avem o invenţie foarte intensă a fanteziei danteşti, care creează situaţii ireale şi le face adevărate, imaginînd pe lîngă ele sentimentele şi reacţiile psihologice corespunzătoare. Dante, văzîndu-se răsturnat cu capul în jos, nu poate să nu creadă instinctiv că se întoarce de unde a venit, adică în Infern” (Chiavacci Leonardi).

Inf_XXXIV_15

«‘Ţine-te bine, fiindcă pe asemenea trepte’, a zis maestrul, gîfîind ca omul ostenit, ‘ne depărtăm de blestemăţie’. Apoi a ieşit prin gaura unei stînci şi m-a pus pe margine să şed; pe urmă spre mine şi-a mişcat pasul grijuliu» (v. 82-87). Cu mare efort fizic, Virgiliu îşi încheie ascensiunea de-a lungul lui Lucifer, ajungînd pe partea cealaltă într-o peşteră. “Gîfîiala indică oboseala extremă a celui care depăşeşte centrul de greutate al pămîntului şi se depărtează de acesta” (Chiavacci Leonardi).

rovesciato

A revedea stelele (4)

Inf_XXXIV_10

«‘Sufletul ăla, care mai tare e chinuit’, a spus maestrul, ‘e Iuda Iscariotul, care înăuntru are capul şi pe-afară îşi agită picioarele. Dintre ceilalţi doi cu ţeasta-n jos, ăla ce-atîrnă de mutra neagră e Brutus, vezi-l cum se zbate şi nu scoate un sunet!» (v. 61-66). Cel mai ticălos damnat din Infern e trădătorul lui Isus. În apropierea lui stau trădătorii lui Cezar, adică ai Imperiului, ca formă supremă de ordonare a societăţii umane. Iuda are capul prins în gura lui Lucifer, care îl devoră; Brutus şi Casius atîrnă cu capul în jos. “Iuda Iscariotul este apostolul care l-a trădat pe Cristos (Matei 26, 14-16). El stă în gura din mijloc a lui Lucifer, fiindcă este cel mai rău nu numai între trădători, ci între toţi păcătoşii din Infern. Dante îi spune doar numele, fără nici un comentariu. Aproape că la o asemenea vină şi la un asemenea nume nimic nu se mai poate adăuga. Înăuntru are capul, încă o diferenţă între Iuda şi ceilalţi doi, care în schimb au ţeasta-n jos, adică atîrnînd afară din gura lui Lucifer. Pe afară îşi agită picioarele, la fel ca simoniacii, scufundaţi în gropile de piatră. De fapt şi el a vîndut, pe treizeci de monezi de argint, ceva ce era al lui Dumnezeu: însăşi persoana lui Isus” (Chiavacci Leonardi). “Pedeapsa lui Brutus (impasibil în durere, ne aminteşte de Capaneo şi de Iason) este la fel ca a lui Casius: ambii s-au pătat cu un delict similar, răspunzînd prin trădare la generozitatea lui Cezar – menţionat de Poet în Convivio (IV-V, 12) ca ‘primul principe suprem’ – şi omorîndu-l (44 î.C.). Mai gravă este pedeapsa lui Iuda Iscariotul, care l-a dat pe Fiul Domnului pe mîna persecutorilor săi: el se află cu capul într-una din gurile lui Lucifer şi cu trupul, zgîriat de ghearele acestuia, în afară, ‘aproape în echivalenţă cu ceea ce stă scris în Evanghelia după Luca, anume că Satana a intrat în Iuda pentru a-l pune să comită cea mai mare nelegiuire’ (Vaturi). Ucigaşii lui Cezar şi ai lui Isus s-au mînjit, în ochii lui Dante, cu cele mai grave păcate pe care le poate comite un om, pentru că au atentat, prin întemeietorii lor, la cele două instituţii repartizate de Dumnezeu pentru guvernarea omenirii, ca ‘remedii împotriva infirmităţii păcatului’, după greşeala lui Adam: în ordine temporală Imperiul, în ordine spirituală Biserica. Lucifer, comparat anterior prin mişcarea aripilor sale cu o moară de vînt (un sens de zădărnicie dezolată se desprindea din această comparaţie: în rotirea eternă a elicei părea simbolizat efortul neputincios al aripilor regelui infernal, care se zbat leneşe, neputincioase în a-i da un freamăt de viaţă, în a-l scoate din închisoarea lui de gheaţă, în a-l readuce în cerurile de unde ‘ca fulgerul’, din spusele Evangheliei după Luca, s-a prăbuşit), îi apare acum Poetului ca o meliţă; ticăloşia lui nu mai are nimic personal, se exprimă în mişcarea precisă a unei maşinării” (E.A. Panaitescu).

Inf_XXXIV_11

«şi celălalt e Casius, ce pare aşa voinic. Dar noaptea se lasă din nou şi deja-i de mers, căci am văzut totul’» (v. 67-69). După observarea celor trei păcătoşi principali ai Infernului, este vremea ca Dante şi Virgiliu să părăsească tărîmul damnat. A trecut o zi întreagă, din parcursul expediţiei, şi se apropie din nou noaptea. “Cu figura acestui păcătos voinic se închide viziunea infernală: deja cei doi poeţi se îndreaptă spre calea care-i va conduce în Purgatoriu. Noaptea revine în lume: au trecut douăzeci şi patru de ore de cînd poeţii au intrat în Infern şi şi-au folosit timpul de-a lungul călătoriei spre Lucifer. A doua parte a acestui cînt, exact jumătate din el (v. 1-69, prima parte, v. 70-139, a doua parte), este dedicată descrierii călătoriei care îi duce pe cei doi poeţi să revadă stelele” (T. Di Salvo).

Inf_XXXIV_12

«După voia lui, m-am agăţat de gîtul său; iar el şi-a socotit timpul şi locul, şi cînd aripile s-au lărgit, s-a agăţat de coastele păroase: din smoc în smoc a coborît apoi, printre flocii negri şi stîncile-ngheţate» (v. 70-75). La cererea lui Virgiliu, Dante i se caţără în spinare. Călăuza pîndeşte momentul potrivit şi, cînd aripile monstrului se deschid, se atîrnă de trupul gigantic. Începe să coboare, pas cu pas, ţinîndu-se de părul gros al demonului. “Pentru mai multă limpezime, specificăm: ca să urce spre Purgatoriu, cei doi poeţi trebuie să treacă prin orificiul ocupat de Lucifer; de aici nevoia de-a se agăţa de părul său animalic şi a se deplasa către picioarele lui. Date fiind lucrurile, cei doi n-ar putea traversa, dacă s-ar închide gheaţa complet pe trupul lui Lucifer: între el şi gheaţă trebuie să ne închipuim un mic spaţiu liber; pe aici trec cei doi poeţi. În versurile 121-126 se va spune că interspaţiul se datorează faptului că pămîntul, din oroare, n-a vrut să se atingă nicăieri de Lucifer” (T. Di Salvo). “Spre deosebire de celelalte puteri infernale (pînă şi turnurile nemişcate, puse de strajă la al nouălea cerc, au avut reacţii asemănătoare unui caracter uman, la apropierea celor doi poeţi), Lucifer nu şi-a dat seama de prezenţa lui Dante şi a lui Virgiliu. Nici măcar acum, cînd cei doi se folosesc de coastele lui păroase pentru a-şi începe călătoria care îi va duce afară din Infern, el nu e conştient de nimic” (E.A. Panaitescu).

lucifero

A revedea stelele (3)

Inf_XXXIV_7

«Vai ce grozăvie mi-a părut, cînd i-am văzut trei feţe pe cap! Una înainte, şi aia era roşietică; celelalte două se adăugau ăsteia, deasupra fiecărui umăr şi se uneau la creastă: iar dreapta părea între alb şi galben; stînga era la vedere ca oamenii veniţi din valea Nilului» (v. 37-45). Diavolul înfipt în centrul pămîntului are un cap şi trei chipuri – o replică simbolică, dar ticăloasă, la Sfînta Treime divină. Partea dinainte e roşie, cea din dreapta e alb-gălbuie, cea din stînga e neagră. “Portretul lui Lucifer are toate elementele iconografice proprii unei viziuni medievale, transferate într-un tablou sau o frescă unde tronează un monstru, al cărui sens nu e dat pe de-a-ntregul de ceea ce se vede, întrucît diferitele elemente sînt semnele externe ale unei semnificaţii interne: în cazul acesta capul monstruos cu trei chipuri. Se poate discuta despre originalitatea mai mare sau mai mică a portretului dantesc, dar e uşor de constatat că la Lucifer, prezentat de Dante, lipsesc unele atribute populare, existente în numeroase reprezentări: coarnele, coada; însă motivul feţei triple are afinităţi cu o imagine a lui Lucifer, care se află pe portalul catedralei din León, în Spania. Este apoi dantescă atitudinea fermă, solemnă, sigură, precum şi lipsa de efecte superficiale, care se găseau abundent în demonologia vremii. Lucifer este la Dante o putere cu dimensiuni nemăsurate, dar nemişcată, blocată în gheaţă, îngreunată de chiar proporţiile sale; este un învins, dar nu un zbir, nu are gesturi vulgare. În ansamblu portretul este realizat cu precizie realistă, scos din abstracţie, deşi e încărcat de simboluri” (T. Di Salvo). “Convertit în materie pură, pasivitate, greutate, îngerul care a îndrăznit să se răzvrătească împotriva Creatorului său reprezintă cea mai deplină antiteză a sa; ‘de aceea detaliile condiţiei lui trebuie interpretate în raport cu ideea exact contrară: lumină-întuneric, perfecţiune-imperfecţiune, frumuseţe-urîţenie, spiritualitate-materialitate, activitate-pasivitate, armonie-dizarmonie etc. Dumnezeu, bunăoară, este acţiune pură, iar Satana e statism pur, sau automatism mecanic; Dumnezeu este, în mod armonios, unul-trinitar în substanţă-persoane, pe cînd Satana este unul în trupul gigantic şi trei doar în căpăţîna sa; Dumnezeu este centrul universului, pe cînd Satana suferă, în centrul universului fizic, apăsarea convergentă a întregii materii care este, din punct de vedere teologic, pasivitate pură şi brută, elementul cel mai incompatibil cu Dumnezeu’ (Mattalia). Mai ales cele trei chipuri ale lui Lucifer, care se contrapun celor trei persoane din Sfînta Treime, definite de Dante (cîntul III, versurile 5-6), pe baza învăţăturilor din teologie, ca Puterea, Înţelepciunea, Iubirea, simbolizează neputinţa sau invidia care decurge din aceasta (faţa palidă, între alb şi galben), ignoranţa (faţa neagră, de culoarea tenebrelor, lumina simbolizînd limpezimea intelectuală), ura (faţa roşietică; la fel ca iubire îndreptată spre rău, ura este indicată prin aceeaşi culoare care, la poeţii medievali, definea iubirea). În ce priveşte aripile lui Lucifer, numărul lor este egal cu al aripilor serafimilor, îngerii cei mai apropiaţi de Dumnezeu, dar, spre deosebire de cele ale serafimilor, care au pene şi strălucesc, cele ale suveranului infernal sînt fără pene şi negricioase” (E.A. Panaitescu).

Inf_XXXIV_8

«De sub fiecare ieşeau două aripi mari, cît se potriveau unei asemenea păsări: vele de corabie n-am văzut vreodată asemenea. Nu aveau pene, ci erau ca de liliac; şi acelea se agitau încît trei adieri de vînt porneau: în urmă tot Cocitul îngheţa. Cu şase ochi plîngea şi pe trei bărbii îi picurau lacrimile şi balele însîngerate» (v. 46-54). Continuă detaliile portretului făcut lui Lucifer: monstrul are şase aripi imense (cîte două sub fiecare chip), mai mari decît pînzele de corabie, şase ochi pe cele trei chipuri, iar de pe bărbie i se scurg lacrimi şi bale, amestecate cu sîngele celor trei trădători pe care-i torturează. Sub agitaţia mecanică a aripilor lui, se stîrnesc trei rafale de vînt congelat, care formează gheaţa din lacul Cocit. Fenomenele imaginare, fantastice, sînt circumscrise pînă în cele mai mici detalii prin “cauzalitatea” lor fizică şi prin explicitarea lor raţională. “Două aripi mari sub fiecare faţă, adică şase în total, cîte erau în Scriptură aripile serafimilor. Lucifer îşi păstrează aşadar aripile de înger, dar cu altă înfăţişare. Continuînd prezentarea parodică, acele aripi de serafim, ce răspîndesc pacea şi dragostea divină în Paradis (cfr. Paradis XXXI, 17), aici generează un vînt îngheţat, care produce gheaţa din Cocit” (Chiavacci Leonardi). “Plînsul ar părea să sugereze prezenţa în Lucifer a unui rest de conştiinţă, dar, prin faptul că atenţia noastră este mutată pe cei şase ochi, cărora simetric şi inevitabil – aproape ca o concluzie a unui silogism nemilos şi lucid – le răspund cele trei bărbii, Poetul împiedică formarea acestei bănuieli. Menţionarea lacrimilor lui Lucifer este o constatare obiectivă, înregistrată la fel ca alte caracteristici ale enormei clădiri pe care Dante o vede în faţa lui sau, mai bine zis, aplicată ei cu unicul scop de a o încadra într-o impasibilă definire conceptuală. Insistenţa pe aspectul numeric (trei feţe… două aripi mari… şase ochi… trei bărbii; şi, în terţina 55-57, un păcătos… pe trei îi umplea de chinuri) reafirmă caracterul inuman al acestui fenomen natural, al acestui mecanism nearmonios, în care nu putem găsi rămăşiţele vreunei spiritualităţi şi a cărui semnificaţie este pe deplin determinată, cu ajutorul alegoriei, din exterior” (E.A. Panaitescu). “Balele însîngerate, amestecate cu lacrimile, le mînjesc şi le degradează; ele se datorează zdrobirii, în fiecare gură a lui Lucifer, a cîte unui păcătos, cum va spune terţina următoare” (Chiavacci Leonardi).

Inf_XXXIV_9

«Cu fiecare gură zdrobea în dinţi un păcătos, ca meliţa, încît pe trei îi umplea de chinuri. Pentru cel din faţă muşcăturile erau nimic pe lîngă zgîrieturi, că uneori spinarea îi rămînea toată jupuită» (v. 55-60). În fiecare gură a lui Lucifer e sfărîmat cîte un trădător. Cel din faţă, pe lîngă muşcăturile colţilor, e sfîşiat pe spinare şi de ghearele demonului. “Meliţa este o unealtă formată din două lemne, folosită pentru zdrobirea inului şi a cînepii, pentru a le elibera de partea lemnoasă. Cu aceeaşi forţă cu care lemnul striveşte tulpinile, dinţii lui Lucifer zdrobesc oasele celor trei păcătoşi” (Chiavacci Leonardi). “Vin să completeze imaginea lui Lucifer, maşină de război, dar mai ales de tortură, informaţiile despre dantura lui îngrozitoare şi mîinile cu gheare. În această parte Lucifer seamănă foarte mult cu imaginea tradiţională a diavolului, mai curînd o bestie feroce, decît un îngheţat provocator de rău; Dante revine la viziunea Infernului ca loc de tortură, oribil lagăr de concentrare, unde zbirii sadomasochişti se năpustesc împărţind torturi groaznice şi rafinate” (T. Di Salvo). “Pe lîngă zgîrieturi: trebuie să înţelegem că Lucifer sfîşie cu ghearele lui ascuţite trupul păcătosului din centru şi care, prin urmare, are o pedeapsă mai grea decît ceilalţi. Este vorba de zgîrieturi cu totul atroce, dacă faţă de ele muşcăturile erau nimic” (Chiavacci Leonardi).

lucifer

A revedea stelele (2)

Inf_XXXIV_4

«Cum am devenit atunci îngheţat şi vlăguit, n-o întreba, cititorule, şi eu n-o scriu, fiindcă orice vorbă ar fi săracă. Eu n-am murit şi n-am rămas viu: gîndeşte-te de-acuma singur, de ai pic de iscusinţă, cum m-am făcut, fără de una şi de alta» (v. 22-27). La vederea lui Lucifer, călătorul Dante se simte copleşit, părăsit de puteri, la jumătatea distanţei dintre viaţă şi moarte. “La o asemenea mărturisire, de personală neputinţă expresivă şi de inadecvare a mijloacelor verbale de care dispune, Dante recurge rareori în prima cantică. Procedeul va deveni obişnuit şi frecvent în a treia cantică. În această dominare a fiinţei umane, depăşite de limitele şi posibilităţile sale, Lucifer şi Dumnezeu se întîlnesc: sînt două forţe antitetice, deşi numai Dumnezeu este Absolutul, dar se află mult dincolo de posibilităţile de închipuire şi de expresie ce stau la îndemîna omului” (T. Di Salvo). Traducere acestor două terţine de la sfîrşitul Infernului reprezintă culmea genială a întregii versiuni poetice realizate de G. Coşbuc: “De-a mea şi mută şi-ngheţată stare / să nu mă-ntrebi acum şi nici n-o scriu, / căci nu-i cuvînt să poată spune-atare. / Eu n-am murit, dar n-am rămas nici viu; / socoţi, de ai vrun strop de duh în tine, / ce-am fost cînd fui cum n-aş mai vrea să fiu”.

Inf_XXXIV_5

«Împăratul ţinutului dureros de la jumătatea pieptului ieşea din gheaţă; şi mai curînd eu seamăn cu un gigant, decît giganţii cu braţele sale: vezi de-acuma cît trebuie să fie acel întreg, ce la asemenea parte se potriveşte» (v. 28-33). Diavolul stătea înfipt în gheaţă pînă la jumătatea pieptului. Poetul încearcă o descriere a dimensiunilor monstrului: el însuşi, Dante, este mai aproape ca mărime de un uriaş, decît un uriaş de dimensiunea unui braţ al lui Lucifer. Iar restul trupului său era proporţional cu braţele. “Prezentarea lui Lucifer din versurile 28-29 este grandioasă, dar nu sugerează ideea unei forţe comprimate, cum se întîmpla cu Farinata (de la brîu în sus îl vei vedea tot) sau chiar cu giganţii (se înălţau, cu jumătatea lor de trup). Lucifer apare ca o masă inertă, blocată în faţa oricărei evoluţii în sens spiritual şi dramatic, care impresionează o clipă imaginaţia, dar căreia intelectul nu întîrzie să-i dezvăluie, printr-un proces de evaluare, pura exterioritate” (E.A. Panaitescu). “O reproducem ca pe o ciudăţenie (avertizînd însă că măsurile oferite de Dante sînt pur hiperbolice, chiar dacă am vrea să le raportăm la date reale): potrivit lui Antonelli, care a efectuat măsurători complicate, braţul lui Lucifer ar fi de 810 metri, iar trupul lui este de 1230 metri” (T. Di Salvo).

Inf_XXXIV_6

«De-a fost aşa frumos pe cît e acuma de hidos, şi împotriva creatorului său a înălţat privirile, e de înţeles cum toate relele provin de la el» (v. 34-36). Demonul a devenit excesiv de hidos, pe cît fusese de frumos înainte de-a se răzvrăti împotriva lui Dumnezeu. “Printre numeroasele mărturii ale cărţilor sacre şi ale teologilor care au exaltat frumuseţea lui Lucifer, pe vremea cînd era înger în Paradis, o amintim pe cea a Sfîntului Bonaventura, care afirma că a fost numit Lucifer pentru că era mai luminos decît toţi ceilalţi îngeri, iar înalta şi orgolioasa părere pe care şi-a făcut-o despre frumuseţea sa l-a orbit şi l-a împins la dezastru. Pe proporţia ‘pe cît de frumos – pe atît de urît’, Evul Mediu insista mereu şi o plasa ca un criteriu atît în viaţa morală şi în codul penal, cît şi în cadrul familiei şi în raporturile sociale, precum şi în relaţiile dintre creatură şi creator. În acest mod totul era adus la un parametru unitar, care avea cel mai înalt punct de referinţă în valorile stabilite de divinitate şi prin aceasta devenite unităţi de măsură şi evaluare” (T. Di Salvo).

lucifero1

A revedea stelele (1)

Cercul al nouălea. Apare Lucifer în faţa călătorilor. Monstrul cu un cap şi trei chipuri. Trădătorii sfîşiaţi: Iuda, Brutus şi Casius. Coborîrea şi ascensiunea pe trupul diavolului. Poteca ascunsă. Revederea stelelor.

Inf_XXXIV_1

«‘Vexilla regis prodeunt inferni spre noi; de aceea priveşte în faţă’, a spus maestrul meu, ‘dacă îl zăreşti’. Ca atunci cînd ceaţa groasă coboară, sau cînd emisfera noastră se înnoptează, de departe o moară învîrtită de vînt mi-a părut că văd asemenea clădire atunci; apoi din pricina vîntului m-am strîns în spatele călăuzei mele; fiindcă nu era alt adăpost» (v. 1-9). Se îndreaptă spre noi drapelele Infernului – îl avertizează Virgiliu pe Dante, citînd versul latin al unei poezii sacre, căreia îi schimbă radical semnificaţia, prin adăugarea ultimului cuvînt. Printr-o formulă maiestuoasă, magistrul îi atrage atenţia discipolului că sînt pe cale să-l întîlnească pe Lucifer. În depărtarea întunecoasă şi ceţoasă se conturează un fel de construcţie imensă, ca o moară de vînt. Speriat, Dante se piteşte în spatele lui Virgiliu. “Primele trei cuvinte din primul vers sînt din debutul unui imn sacru, compus în secolul al VI-lea de episcopul din Poitiers, Venance Fortunat, în care e celebrată Crucea, stindardul lui Isus. La ele ‘adăugarea genitivului inferni conferă sensul celui mai ironic dispreţ faţă de Îngerul decăzut (Lucifer)’ (Vaturi). Războiul drumului de parcurs şi al milei (cîntul II, v. 4-5) a fortificat sufletul lui Dante; el îl va contempla pe Lucifer cu o curiozitate lucidă, îl va defini în aspectul său exterior şi în semnificaţiile simbolice pe care le încarnează, dar nu va fi îngrozit. Spaima va fi enunţată în mod abstract – prin jocuri de cuvinte, care în realitate o vor dezminţi (v. 25-27) –, pe cînd uimirea în faţa creaturii enorme, mute – animate de o mişcare regulată şi mecanică – se va converti în poezie” (E.A. Panaitescu). “În fond acest rege lipsit de puteri şi domnind peste o masă de violenţi şi disperaţi este caricatura adevăratului rege, la fel cum o caricatură, o imitaţie stridentă a ritului religios este acest alt ritual, care încearcă să celebreze o sfinţenie neputincioasă, revoltată, imobilizată. Dar versul latin îi slujeşte oricum lui Virgiliu pentru a-l pregăti pe discipol pentru o situaţie care, la urma urmelor, se prezintă plină de aşteptări, ca în faţa personajelor centrale, care sintetizează o mulţime de semnificaţii. Iar Lucifer reprezintă punctul central şi final din întregul Infern, este sinteza acestuia” (T. Di Salvo).

Inf_XXXIV_2

«Deja eram, o spun cu spaimă în versuri, acolo unde umbrele toate erau acoperite şi răzbăteau ca paiul în sticlă. Unele zac întinse; altele stau în sus, asta cu capul şi aia cu picioarele; alta, ca arcul, faţa spre picioare şi-o întoarce» (v. 10-15). Trădătorii din ultima zonă a Infernului sînt cel mai aspru pedepsiţi. Scufundaţi complet sub gheaţă, seamănă cu firul de pai ce-a rămas lipit în interiorul sticlei, la a cărei construcţie a contribuit. Stau neclintiţi şi anonimi, în cele mai neaşteptate poziţii, reduşi la aparenţa unor obiecte. “Nici o manifestare de viaţă nu e prezentă printre damnaţii din a patra zonă a Cocitului (Giudecca, denumire cu care erau desemnate în Evul Mediu cartierele locuite de evrei şi care aici aminteşte prezenţa lui Iuda Iscariotul, trădătorul lui Isus, zdrobit de una dintre cele trei guri ale lui Lucifer): aici sînt pedepsiţi trădătorii de binefăcători sau, potrivit altora, cei care au trădat cele două autorităţi supreme, stabilite de Dumnezeu pentru convieţuirea ordonată a oamenilor: Biserica şi Imperiul. Observă Vaturi: ‘Pînă acum sufletele păcătoşilor se agitau, strigau, blestemau, se răsuceau sub loviturile supliciului infernal, dar fremătau de viaţă; aici, în ultima groapă, unde cel mai oribil păcat atrage cea mai oribilă pedeapsă, pînă şi viaţa de după moarte a dispărut, a doua moarte e absolută: nici un nume, nici o aluzie la vreo personalitate din existenţa pămîntească; nu mai sînt suflete, sînt fosile într-o stratificare geologică’” (E.A. Panaitescu). “Potrivit comentatorului Buti, din secolul al XIV-lea, aceşti trădători trebuie deosebiţi în patru categorii: stau zăcînd cei care i-au trădat pe binefăcătorii de acelaşi rang social, sînt cu picioarele în jos şi capul în sus cei care i-au trădat pe binefăcătorii de alt grad social, mai mare sau mai mic, sînt arcuiţi cei care au trădat oameni atît de rang inferior, cît şi superior. Dar este o interpretare alambicată şi chiţibuşară: pe Dante îl interesa să ne ofere un peisaj marcat de diferitele poziţii, din care să se desprindă sensul de furie ce răstoarnă şi degradează, alterează normalitatea, o deformează şi mereu o condiţionează. Această ultimă zonă din al nouălea cerc este asimilată de Petrocchi unui ‘acvariu îngheţat, unde poziţiile peştilor au rămas ciudat de diferite’” (T. Di Salvo).

Inf_XXXIV_3

«Cînd am înaintat destul ca învăţătorul să-mi poată arăta creatura care a avut frumoasă înfăţişare, s-a ferit din faţa mea şi m-a oprit, ‘Iată-l pe Dite’, zicînd, ‘şi iată locul unde cu puteri trebuie să te înarmezi’» (v. 16-21). La un moment dat Virgiliu s-a dat la o parte, indicîndu-i-l pe Lucifer (Dite), diavolul suprem. “Giganţii îi apăruseră lui Dante, într-un crepuscul fără limpezime, ca nişte turnuri: neînsufleţiţi, la aceeaşi distanţă unul de celălalt, neclintiţi. O ordine geometrică moartă îi făcea, de la distanţă, mai mult decît înfricoşători, obiect al unei imense uimiri. Lucifer, într-un crepuscul asemănător, apare şi el ca o operă a îndemînării umane, un produs al tehnicii, dar mai complicat; mai puţin maiestuos fiindcă, din cauza aripilor agitate mereu, e lipsit de absoluta nemişcare pe care o sugera, în cazul giganţilor, asemănarea cu turnurile; se prezintă ca o enigmă pe care mintea noastră este chemată s-o lămurească. Este o maşinărie căreia Dante va încerca să-i priceapă funcţionarea şi misiunea. Procesul de dezumanizare îşi atinge în Lucifer apogeul. Va fi sumară şi convenţională menţiunea pe care Poetul o face în ce priveşte urîţenia sa (v. 34-36). Interesul lui e mai atras de funcţionarea acestei grămezi anorganice de forme” (E.A. Panaitescu). “Dite era, în mitologia clasică, numele lui Pluton, regele Infernului; prin obişnuita asimilare a miturilor clasice, operată de creştinism, Dite a fost pus să coincidă cu Lucifer; faptul că acesta a fost cel mai frumos dintre îngeri, Dante l-a aflat din textele sacre şi din teologie” (T. Di Salvo).

lucifero

Tragedia contelui Ugolino (8)

Inf_XXXIII_22

«‘În groapa de sus’, a zis el, ‘păzită de Malebranche, unde fierbe smoala groasă, încă n-a ajuns Michele Zanche, cînd acesta şi-a lăsat un diavol la schimb, în trupul său, la fel ca şi-o rudă, ce împreună cu el trădarea a comis-o» (v. 142-147). Victima lui Branca d’Oria, anume Michele Zanche, nu-şi ocupase locul cuvenit după moarte în Infern, dar sufletul trădătorului ucigaş, împreună cu altă rudă, care l-a ajutat în comiterea nelegiuirii, era deja aici. “Socrul ucis încă n-a ajuns la locul său de pedeapsă, că sufletul criminalului şi-a părăsit deja trupul, care este ocupat la schimb de un diavol. Fraza vrea să exprime caracterul instantaneu prin care e smuls sufletul din trup, după trădare” (Chiavacci Leonardi).

Inf_XXXIII_23

«Dar întinde-ţi odată mîna încoace; deschide-mi ochii’. Şi eu nu i i-am deschis; şi-a fost o politeţe să fiu cu el bădăran. Vai, genovezi, oameni suciţi şi plini de cusururi, pînă cînd vă mai rabdă pămîntul?» (v. 148-153). Păcătosul, îndată ce-a respectat pactul, îi cere lui Dante să-l respecte la rîndul lui: să-i frîngă ţurţurii de gheaţă de la ochi. Însă protagonistul îi răspunde trădătorului cu aceeaşi monedă a trădării. Apoi se lansează într-o imprecaţie împotriva locuitorilor din Genova. “Curtenia este o trăsătură pozitivă şi care înnobilează, coincide cu politeţea, respectul, comportamentul măsurat, semn aşadar al unui fel de-a simţi în conformitate cu Dumnezeu, aflat prin urmare în contrast deschis şi hotărît cu bădărănia, cu grosolănia de comportament prin care se traduce ticăloşia gîndirii. Dacă Alberigo a fost grosolan cu oaspeţii săi şi i-a măcelărit, Dante nu putea fi curtenitor cu el, aproape eliberîndu-l de păcat şi ignorînd resortul moral al politeţii, care nu e o formă de convenienţă socială, ci o calificare interioară” (T. Di Salvo). “Invectiva contra genovezilor corespunde simetric, la sfîrşitul episodului despre fratele Alberigo, celei împotriva Pisei, prin care se încheie episodul cu Ugolino. Blestemul Poetului implică în acest cînt, ‘cu o teribilă imparţialitate cele două republici marinăreşti rivale: pe învingătorii şi pe învinşii de la Meloria’ (D’Ovidio)” (E.A. Panaitescu).

Inf_XXXIII_24

«Căci lîngă cel mai josnic duh din Romagna am găsit pe unul de-al vostru care, prin faptele lui, cu sufletul în Cocit se scaldă, şi cu corpul încă pare viu deasupra» (v. 154-157). Dante e dezamăgit şi scîrbit că, pînă şi în fundul Infernului, a găsit un demnitar de seamă din Genova. “Cîntul se încheie cu aceeaşi intonaţie severă şi profetică, acelaşi simţ de oroare împotriva păcatului, care-l străbate de la început şi domină, cu evidentă asprime, în toată această ultimă parte a Infernului” (M. Sansone).

cocit