A revedea stelele (1)

by Laszlo Alexandru

Cercul al nouălea. Apare Lucifer în faţa călătorilor. Monstrul cu un cap şi trei chipuri. Trădătorii sfîşiaţi: Iuda, Brutus şi Casius. Coborîrea şi ascensiunea pe trupul diavolului. Poteca ascunsă. Revederea stelelor.

Inf_XXXIV_1

«‘Vexilla regis prodeunt inferni spre noi; de aceea priveşte în faţă’, a spus maestrul meu, ‘dacă îl zăreşti’. Ca atunci cînd ceaţa groasă coboară, sau cînd emisfera noastră se înnoptează, de departe o moară învîrtită de vînt mi-a părut că văd asemenea clădire atunci; apoi din pricina vîntului m-am strîns în spatele călăuzei mele; fiindcă nu era alt adăpost» (v. 1-9). Se îndreaptă spre noi drapelele Infernului – îl avertizează Virgiliu pe Dante, citînd versul latin al unei poezii sacre, căreia îi schimbă radical semnificaţia, prin adăugarea ultimului cuvînt. Printr-o formulă maiestuoasă, magistrul îi atrage atenţia discipolului că sînt pe cale să-l întîlnească pe Lucifer. În depărtarea întunecoasă şi ceţoasă se conturează un fel de construcţie imensă, ca o moară de vînt. Speriat, Dante se piteşte în spatele lui Virgiliu. “Primele trei cuvinte din primul vers sînt din debutul unui imn sacru, compus în secolul al VI-lea de episcopul din Poitiers, Venance Fortunat, în care e celebrată Crucea, stindardul lui Isus. La ele ‘adăugarea genitivului inferni conferă sensul celui mai ironic dispreţ faţă de Îngerul decăzut (Lucifer)’ (Vaturi). Războiul drumului de parcurs şi al milei (cîntul II, v. 4-5) a fortificat sufletul lui Dante; el îl va contempla pe Lucifer cu o curiozitate lucidă, îl va defini în aspectul său exterior şi în semnificaţiile simbolice pe care le încarnează, dar nu va fi îngrozit. Spaima va fi enunţată în mod abstract – prin jocuri de cuvinte, care în realitate o vor dezminţi (v. 25-27) –, pe cînd uimirea în faţa creaturii enorme, mute – animate de o mişcare regulată şi mecanică – se va converti în poezie” (E.A. Panaitescu). “În fond acest rege lipsit de puteri şi domnind peste o masă de violenţi şi disperaţi este caricatura adevăratului rege, la fel cum o caricatură, o imitaţie stridentă a ritului religios este acest alt ritual, care încearcă să celebreze o sfinţenie neputincioasă, revoltată, imobilizată. Dar versul latin îi slujeşte oricum lui Virgiliu pentru a-l pregăti pe discipol pentru o situaţie care, la urma urmelor, se prezintă plină de aşteptări, ca în faţa personajelor centrale, care sintetizează o mulţime de semnificaţii. Iar Lucifer reprezintă punctul central şi final din întregul Infern, este sinteza acestuia” (T. Di Salvo).

Inf_XXXIV_2

«Deja eram, o spun cu spaimă în versuri, acolo unde umbrele toate erau acoperite şi răzbăteau ca paiul în sticlă. Unele zac întinse; altele stau în sus, asta cu capul şi aia cu picioarele; alta, ca arcul, faţa spre picioare şi-o întoarce» (v. 10-15). Trădătorii din ultima zonă a Infernului sînt cel mai aspru pedepsiţi. Scufundaţi complet sub gheaţă, seamănă cu firul de pai ce-a rămas lipit în interiorul sticlei, la a cărei construcţie a contribuit. Stau neclintiţi şi anonimi, în cele mai neaşteptate poziţii, reduşi la aparenţa unor obiecte. “Nici o manifestare de viaţă nu e prezentă printre damnaţii din a patra zonă a Cocitului (Giudecca, denumire cu care erau desemnate în Evul Mediu cartierele locuite de evrei şi care aici aminteşte prezenţa lui Iuda Iscariotul, trădătorul lui Isus, zdrobit de una dintre cele trei guri ale lui Lucifer): aici sînt pedepsiţi trădătorii de binefăcători sau, potrivit altora, cei care au trădat cele două autorităţi supreme, stabilite de Dumnezeu pentru convieţuirea ordonată a oamenilor: Biserica şi Imperiul. Observă Vaturi: ‘Pînă acum sufletele păcătoşilor se agitau, strigau, blestemau, se răsuceau sub loviturile supliciului infernal, dar fremătau de viaţă; aici, în ultima groapă, unde cel mai oribil păcat atrage cea mai oribilă pedeapsă, pînă şi viaţa de după moarte a dispărut, a doua moarte e absolută: nici un nume, nici o aluzie la vreo personalitate din existenţa pămîntească; nu mai sînt suflete, sînt fosile într-o stratificare geologică’” (E.A. Panaitescu). “Potrivit comentatorului Buti, din secolul al XIV-lea, aceşti trădători trebuie deosebiţi în patru categorii: stau zăcînd cei care i-au trădat pe binefăcătorii de acelaşi rang social, sînt cu picioarele în jos şi capul în sus cei care i-au trădat pe binefăcătorii de alt grad social, mai mare sau mai mic, sînt arcuiţi cei care au trădat oameni atît de rang inferior, cît şi superior. Dar este o interpretare alambicată şi chiţibuşară: pe Dante îl interesa să ne ofere un peisaj marcat de diferitele poziţii, din care să se desprindă sensul de furie ce răstoarnă şi degradează, alterează normalitatea, o deformează şi mereu o condiţionează. Această ultimă zonă din al nouălea cerc este asimilată de Petrocchi unui ‘acvariu îngheţat, unde poziţiile peştilor au rămas ciudat de diferite’” (T. Di Salvo).

Inf_XXXIV_3

«Cînd am înaintat destul ca învăţătorul să-mi poată arăta creatura care a avut frumoasă înfăţişare, s-a ferit din faţa mea şi m-a oprit, ‘Iată-l pe Dite’, zicînd, ‘şi iată locul unde cu puteri trebuie să te înarmezi’» (v. 16-21). La un moment dat Virgiliu s-a dat la o parte, indicîndu-i-l pe Lucifer (Dite), diavolul suprem. “Giganţii îi apăruseră lui Dante, într-un crepuscul fără limpezime, ca nişte turnuri: neînsufleţiţi, la aceeaşi distanţă unul de celălalt, neclintiţi. O ordine geometrică moartă îi făcea, de la distanţă, mai mult decît înfricoşători, obiect al unei imense uimiri. Lucifer, într-un crepuscul asemănător, apare şi el ca o operă a îndemînării umane, un produs al tehnicii, dar mai complicat; mai puţin maiestuos fiindcă, din cauza aripilor agitate mereu, e lipsit de absoluta nemişcare pe care o sugera, în cazul giganţilor, asemănarea cu turnurile; se prezintă ca o enigmă pe care mintea noastră este chemată s-o lămurească. Este o maşinărie căreia Dante va încerca să-i priceapă funcţionarea şi misiunea. Procesul de dezumanizare îşi atinge în Lucifer apogeul. Va fi sumară şi convenţională menţiunea pe care Poetul o face în ce priveşte urîţenia sa (v. 34-36). Interesul lui e mai atras de funcţionarea acestei grămezi anorganice de forme” (E.A. Panaitescu). “Dite era, în mitologia clasică, numele lui Pluton, regele Infernului; prin obişnuita asimilare a miturilor clasice, operată de creştinism, Dite a fost pus să coincidă cu Lucifer; faptul că acesta a fost cel mai frumos dintre îngeri, Dante l-a aflat din textele sacre şi din teologie” (T. Di Salvo).

lucifero

Advertisements