A revedea stelele (3)

by Laszlo Alexandru

Inf_XXXIV_7

«Vai ce grozăvie mi-a părut, cînd i-am văzut trei feţe pe cap! Una înainte, şi aia era roşietică; celelalte două se adăugau ăsteia, deasupra fiecărui umăr şi se uneau la creastă: iar dreapta părea între alb şi galben; stînga era la vedere ca oamenii veniţi din valea Nilului» (v. 37-45). Diavolul înfipt în centrul pămîntului are un cap şi trei chipuri – o replică simbolică, dar ticăloasă, la Sfînta Treime divină. Partea dinainte e roşie, cea din dreapta e alb-gălbuie, cea din stînga e neagră. “Portretul lui Lucifer are toate elementele iconografice proprii unei viziuni medievale, transferate într-un tablou sau o frescă unde tronează un monstru, al cărui sens nu e dat pe de-a-ntregul de ceea ce se vede, întrucît diferitele elemente sînt semnele externe ale unei semnificaţii interne: în cazul acesta capul monstruos cu trei chipuri. Se poate discuta despre originalitatea mai mare sau mai mică a portretului dantesc, dar e uşor de constatat că la Lucifer, prezentat de Dante, lipsesc unele atribute populare, existente în numeroase reprezentări: coarnele, coada; însă motivul feţei triple are afinităţi cu o imagine a lui Lucifer, care se află pe portalul catedralei din León, în Spania. Este apoi dantescă atitudinea fermă, solemnă, sigură, precum şi lipsa de efecte superficiale, care se găseau abundent în demonologia vremii. Lucifer este la Dante o putere cu dimensiuni nemăsurate, dar nemişcată, blocată în gheaţă, îngreunată de chiar proporţiile sale; este un învins, dar nu un zbir, nu are gesturi vulgare. În ansamblu portretul este realizat cu precizie realistă, scos din abstracţie, deşi e încărcat de simboluri” (T. Di Salvo). “Convertit în materie pură, pasivitate, greutate, îngerul care a îndrăznit să se răzvrătească împotriva Creatorului său reprezintă cea mai deplină antiteză a sa; ‘de aceea detaliile condiţiei lui trebuie interpretate în raport cu ideea exact contrară: lumină-întuneric, perfecţiune-imperfecţiune, frumuseţe-urîţenie, spiritualitate-materialitate, activitate-pasivitate, armonie-dizarmonie etc. Dumnezeu, bunăoară, este acţiune pură, iar Satana e statism pur, sau automatism mecanic; Dumnezeu este, în mod armonios, unul-trinitar în substanţă-persoane, pe cînd Satana este unul în trupul gigantic şi trei doar în căpăţîna sa; Dumnezeu este centrul universului, pe cînd Satana suferă, în centrul universului fizic, apăsarea convergentă a întregii materii care este, din punct de vedere teologic, pasivitate pură şi brută, elementul cel mai incompatibil cu Dumnezeu’ (Mattalia). Mai ales cele trei chipuri ale lui Lucifer, care se contrapun celor trei persoane din Sfînta Treime, definite de Dante (cîntul III, versurile 5-6), pe baza învăţăturilor din teologie, ca Puterea, Înţelepciunea, Iubirea, simbolizează neputinţa sau invidia care decurge din aceasta (faţa palidă, între alb şi galben), ignoranţa (faţa neagră, de culoarea tenebrelor, lumina simbolizînd limpezimea intelectuală), ura (faţa roşietică; la fel ca iubire îndreptată spre rău, ura este indicată prin aceeaşi culoare care, la poeţii medievali, definea iubirea). În ce priveşte aripile lui Lucifer, numărul lor este egal cu al aripilor serafimilor, îngerii cei mai apropiaţi de Dumnezeu, dar, spre deosebire de cele ale serafimilor, care au pene şi strălucesc, cele ale suveranului infernal sînt fără pene şi negricioase” (E.A. Panaitescu).

Inf_XXXIV_8

«De sub fiecare ieşeau două aripi mari, cît se potriveau unei asemenea păsări: vele de corabie n-am văzut vreodată asemenea. Nu aveau pene, ci erau ca de liliac; şi acelea se agitau încît trei adieri de vînt porneau: în urmă tot Cocitul îngheţa. Cu şase ochi plîngea şi pe trei bărbii îi picurau lacrimile şi balele însîngerate» (v. 46-54). Continuă detaliile portretului făcut lui Lucifer: monstrul are şase aripi imense (cîte două sub fiecare chip), mai mari decît pînzele de corabie, şase ochi pe cele trei chipuri, iar de pe bărbie i se scurg lacrimi şi bale, amestecate cu sîngele celor trei trădători pe care-i torturează. Sub agitaţia mecanică a aripilor lui, se stîrnesc trei rafale de vînt congelat, care formează gheaţa din lacul Cocit. Fenomenele imaginare, fantastice, sînt circumscrise pînă în cele mai mici detalii prin “cauzalitatea” lor fizică şi prin explicitarea lor raţională. “Două aripi mari sub fiecare faţă, adică şase în total, cîte erau în Scriptură aripile serafimilor. Lucifer îşi păstrează aşadar aripile de înger, dar cu altă înfăţişare. Continuînd prezentarea parodică, acele aripi de serafim, ce răspîndesc pacea şi dragostea divină în Paradis (cfr. Paradis XXXI, 17), aici generează un vînt îngheţat, care produce gheaţa din Cocit” (Chiavacci Leonardi). “Plînsul ar părea să sugereze prezenţa în Lucifer a unui rest de conştiinţă, dar, prin faptul că atenţia noastră este mutată pe cei şase ochi, cărora simetric şi inevitabil – aproape ca o concluzie a unui silogism nemilos şi lucid – le răspund cele trei bărbii, Poetul împiedică formarea acestei bănuieli. Menţionarea lacrimilor lui Lucifer este o constatare obiectivă, înregistrată la fel ca alte caracteristici ale enormei clădiri pe care Dante o vede în faţa lui sau, mai bine zis, aplicată ei cu unicul scop de a o încadra într-o impasibilă definire conceptuală. Insistenţa pe aspectul numeric (trei feţe… două aripi mari… şase ochi… trei bărbii; şi, în terţina 55-57, un păcătos… pe trei îi umplea de chinuri) reafirmă caracterul inuman al acestui fenomen natural, al acestui mecanism nearmonios, în care nu putem găsi rămăşiţele vreunei spiritualităţi şi a cărui semnificaţie este pe deplin determinată, cu ajutorul alegoriei, din exterior” (E.A. Panaitescu). “Balele însîngerate, amestecate cu lacrimile, le mînjesc şi le degradează; ele se datorează zdrobirii, în fiecare gură a lui Lucifer, a cîte unui păcătos, cum va spune terţina următoare” (Chiavacci Leonardi).

Inf_XXXIV_9

«Cu fiecare gură zdrobea în dinţi un păcătos, ca meliţa, încît pe trei îi umplea de chinuri. Pentru cel din faţă muşcăturile erau nimic pe lîngă zgîrieturi, că uneori spinarea îi rămînea toată jupuită» (v. 55-60). În fiecare gură a lui Lucifer e sfărîmat cîte un trădător. Cel din faţă, pe lîngă muşcăturile colţilor, e sfîşiat pe spinare şi de ghearele demonului. “Meliţa este o unealtă formată din două lemne, folosită pentru zdrobirea inului şi a cînepii, pentru a le elibera de partea lemnoasă. Cu aceeaşi forţă cu care lemnul striveşte tulpinile, dinţii lui Lucifer zdrobesc oasele celor trei păcătoşi” (Chiavacci Leonardi). “Vin să completeze imaginea lui Lucifer, maşină de război, dar mai ales de tortură, informaţiile despre dantura lui îngrozitoare şi mîinile cu gheare. În această parte Lucifer seamănă foarte mult cu imaginea tradiţională a diavolului, mai curînd o bestie feroce, decît un îngheţat provocator de rău; Dante revine la viziunea Infernului ca loc de tortură, oribil lagăr de concentrare, unde zbirii sadomasochişti se năpustesc împărţind torturi groaznice şi rafinate” (T. Di Salvo). “Pe lîngă zgîrieturi: trebuie să înţelegem că Lucifer sfîşie cu ghearele lui ascuţite trupul păcătosului din centru şi care, prin urmare, are o pedeapsă mai grea decît ceilalţi. Este vorba de zgîrieturi cu totul atroce, dacă faţă de ele muşcăturile erau nimic” (Chiavacci Leonardi).

lucifer

Advertisements