A revedea stelele (4)

by Laszlo Alexandru

Inf_XXXIV_10

«‘Sufletul ăla, care mai tare e chinuit’, a spus maestrul, ‘e Iuda Iscariotul, care înăuntru are capul şi pe-afară îşi agită picioarele. Dintre ceilalţi doi cu ţeasta-n jos, ăla ce-atîrnă de mutra neagră e Brutus, vezi-l cum se zbate şi nu scoate un sunet!» (v. 61-66). Cel mai ticălos damnat din Infern e trădătorul lui Isus. În apropierea lui stau trădătorii lui Cezar, adică ai Imperiului, ca formă supremă de ordonare a societăţii umane. Iuda are capul prins în gura lui Lucifer, care îl devoră; Brutus şi Casius atîrnă cu capul în jos. “Iuda Iscariotul este apostolul care l-a trădat pe Cristos (Matei 26, 14-16). El stă în gura din mijloc a lui Lucifer, fiindcă este cel mai rău nu numai între trădători, ci între toţi păcătoşii din Infern. Dante îi spune doar numele, fără nici un comentariu. Aproape că la o asemenea vină şi la un asemenea nume nimic nu se mai poate adăuga. Înăuntru are capul, încă o diferenţă între Iuda şi ceilalţi doi, care în schimb au ţeasta-n jos, adică atîrnînd afară din gura lui Lucifer. Pe afară îşi agită picioarele, la fel ca simoniacii, scufundaţi în gropile de piatră. De fapt şi el a vîndut, pe treizeci de monezi de argint, ceva ce era al lui Dumnezeu: însăşi persoana lui Isus” (Chiavacci Leonardi). “Pedeapsa lui Brutus (impasibil în durere, ne aminteşte de Capaneo şi de Iason) este la fel ca a lui Casius: ambii s-au pătat cu un delict similar, răspunzînd prin trădare la generozitatea lui Cezar – menţionat de Poet în Convivio (IV-V, 12) ca ‘primul principe suprem’ – şi omorîndu-l (44 î.C.). Mai gravă este pedeapsa lui Iuda Iscariotul, care l-a dat pe Fiul Domnului pe mîna persecutorilor săi: el se află cu capul într-una din gurile lui Lucifer şi cu trupul, zgîriat de ghearele acestuia, în afară, ‘aproape în echivalenţă cu ceea ce stă scris în Evanghelia după Luca, anume că Satana a intrat în Iuda pentru a-l pune să comită cea mai mare nelegiuire’ (Vaturi). Ucigaşii lui Cezar şi ai lui Isus s-au mînjit, în ochii lui Dante, cu cele mai grave păcate pe care le poate comite un om, pentru că au atentat, prin întemeietorii lor, la cele două instituţii repartizate de Dumnezeu pentru guvernarea omenirii, ca ‘remedii împotriva infirmităţii păcatului’, după greşeala lui Adam: în ordine temporală Imperiul, în ordine spirituală Biserica. Lucifer, comparat anterior prin mişcarea aripilor sale cu o moară de vînt (un sens de zădărnicie dezolată se desprindea din această comparaţie: în rotirea eternă a elicei părea simbolizat efortul neputincios al aripilor regelui infernal, care se zbat leneşe, neputincioase în a-i da un freamăt de viaţă, în a-l scoate din închisoarea lui de gheaţă, în a-l readuce în cerurile de unde ‘ca fulgerul’, din spusele Evangheliei după Luca, s-a prăbuşit), îi apare acum Poetului ca o meliţă; ticăloşia lui nu mai are nimic personal, se exprimă în mişcarea precisă a unei maşinării” (E.A. Panaitescu).

Inf_XXXIV_11

«şi celălalt e Casius, ce pare aşa voinic. Dar noaptea se lasă din nou şi deja-i de mers, căci am văzut totul’» (v. 67-69). După observarea celor trei păcătoşi principali ai Infernului, este vremea ca Dante şi Virgiliu să părăsească tărîmul damnat. A trecut o zi întreagă, din parcursul expediţiei, şi se apropie din nou noaptea. “Cu figura acestui păcătos voinic se închide viziunea infernală: deja cei doi poeţi se îndreaptă spre calea care-i va conduce în Purgatoriu. Noaptea revine în lume: au trecut douăzeci şi patru de ore de cînd poeţii au intrat în Infern şi şi-au folosit timpul de-a lungul călătoriei spre Lucifer. A doua parte a acestui cînt, exact jumătate din el (v. 1-69, prima parte, v. 70-139, a doua parte), este dedicată descrierii călătoriei care îi duce pe cei doi poeţi să revadă stelele” (T. Di Salvo).

Inf_XXXIV_12

«După voia lui, m-am agăţat de gîtul său; iar el şi-a socotit timpul şi locul, şi cînd aripile s-au lărgit, s-a agăţat de coastele păroase: din smoc în smoc a coborît apoi, printre flocii negri şi stîncile-ngheţate» (v. 70-75). La cererea lui Virgiliu, Dante i se caţără în spinare. Călăuza pîndeşte momentul potrivit şi, cînd aripile monstrului se deschid, se atîrnă de trupul gigantic. Începe să coboare, pas cu pas, ţinîndu-se de părul gros al demonului. “Pentru mai multă limpezime, specificăm: ca să urce spre Purgatoriu, cei doi poeţi trebuie să treacă prin orificiul ocupat de Lucifer; de aici nevoia de-a se agăţa de părul său animalic şi a se deplasa către picioarele lui. Date fiind lucrurile, cei doi n-ar putea traversa, dacă s-ar închide gheaţa complet pe trupul lui Lucifer: între el şi gheaţă trebuie să ne închipuim un mic spaţiu liber; pe aici trec cei doi poeţi. În versurile 121-126 se va spune că interspaţiul se datorează faptului că pămîntul, din oroare, n-a vrut să se atingă nicăieri de Lucifer” (T. Di Salvo). “Spre deosebire de celelalte puteri infernale (pînă şi turnurile nemişcate, puse de strajă la al nouălea cerc, au avut reacţii asemănătoare unui caracter uman, la apropierea celor doi poeţi), Lucifer nu şi-a dat seama de prezenţa lui Dante şi a lui Virgiliu. Nici măcar acum, cînd cei doi se folosesc de coastele lui păroase pentru a-şi începe călătoria care îi va duce afară din Infern, el nu e conştient de nimic” (E.A. Panaitescu).

lucifero

Advertisements