Lectura lui Dante

Laszlo Alexandru

Month: November, 2015

Mioare sfioase (6)

Pg_III_16

«‘Fără să mă-ntrebaţi vă spun că acesta-i trup de om, pe care-l vedeţi; fiindcă lumina soarelui e despicată pe jos. Nu vă miraţi; ci să credeţi că nu fără virtutea ce pogoară din ceruri încearcă el să urce acest perete’» (v. 94-99). Călăuza îi linişteşte pe penitenţi, asigurîndu-i că Dante este cu adevărat viu, iar călătoria lui pe lumea cealaltă a fost hotărîtă de voinţa lui Dumnezeu. “Virgiliu dedramatizează situaţia, care devenea încordată şi le anunţă pe suflete că doar în credinţă îşi vor găsi eliberarea de spaimă. Trebuie să creadă ceea ce le spune Virgiliu şi indirect trebuie să creadă că prezenţa unui om viu este dorită şi acceptată de către divinitate. Trebuie subliniat că şi Virgiliu începe deja să se adapteze la condiţia purgatorială: multe lucruri de aici nu se explică prin intermediul raţiunii, sînt doar motiv de credinţă. Pe această cale revenim la tema umilinţei, cea a mioarelor şi a sufletelor care se deplasează cu o demnă modestie şi sînt animate de sfială şi teamă. În faţa legilor care decid venirea unui om viu în Purgatoriu trebuie să se închine ca în faţa legilor care reglează universul, chiar dacă motivul existenţei lor scapă raţiunii umane. Singura certitudine a creştinului stă în credinţa că tot ceea ce se petrece, oricît de măreţ, se întîmplă nu fără virtutea ce pogoară din ceruri” (T. Di Salvo).

Pg_III_17

«Aşa a spus maestrul; şi lumea aceea demnă ‘Întoarceţi-vă’ a zis; ‘mergeţi în faţa noastră’, făcîndu-ne semn cu dosul mîinii. Iar unul dintre ei a-nceput: ‘Oricine eşti, umblînd întoarce-ţi faţa: aminteşte-ţi de m-ai văzut vreodată’» (v. 100-105). Sufletele penitente i-au îndemnat pe poeţi să se întoarcă din drumul lor şi să pornească în faţa grupului. Unul dintre ei l-a întrebat pe Dante dacă-l recunoaşte cumva. “Astfel, fără vreo insistenţă plastică sau verbală, se insinuează un suflet: nu se desprinde din grup, tonul lui este de mare politeţe: îşi dă seama că Dante trebuie să se mişte cu repeziciune şi nu vrea să-l oprească, îi e de-ajuns să-i arunce o privire, dacă l-a mai văzut cîndva. Prezentarea este pe acelaşi ton de umilinţă, politeţe, blîndeţe, ca în întregul cînt: mărturisirea umilă a lui Virgiliu, referinţa, prin intermediul comparaţiei cu mioarele, la blîndeţea sufletelor, relieful atenuat al cuvintelor pronunţate de acel duh se plasează pe acelaşi plan: în orice parte a cîntului, sufletele sînt percepute ca nişte creaturi conştiente de propria lor insuficienţă şi doritoare de-a fi protejate” (T. Di Salvo). “Vorbeşte Manfred, fiul natural al lui Frederic al II-lea, care îndată ce-a împlinit optsprezece ani, în 1250, la moartea tatălui său, a guvernat regatul Napoli şi Sicilia împreună cu fratele său Conrad al IV-lea, iar după moartea acestuia s-a încoronat ca rege la Palermo (1258). A condus partidul ghibelin în Italia, luptînd înverşunat împotriva Bisericii care l-a excomunicat, pînă cînd pontiful Clement al IV-lea l-a chemat în Italia pe Carol I de Anjou, care l-a învins la Benevento, în 1266, pe Manfred, mort în bătălie. Cronicarii vremii l-au judecat în contradictoriu: cei ghibelini l-au elogiat cu entuziasm, cei guelfi l-au acuzat de toate nemerniciile. Totuşi Villani (Cronica VI, 46), deşi guelf, afirmă: «A fost frumos la trup şi, la fel ca tatăl său, ba chiar mai mult, depravat în mare desfrîu; ştia să cînte din gură şi instrumente; a fost larg la pungă şi boieros şi iute la fapte, încît era foarte iubit şi îndrăgit; dar toată viaţa lui a fost epicuriană, nepăsîndu-i de Dumnezeu şi Cele Sfinte». Dante, într-un pasaj din De Vulgari Eloquentia (I, XII, 4) compune mari elogii pentru opera politică şi culturală a lui Frederic al II-lea şi a lui Manfred, lăsînd la o parte orice judecată morală. Şi, dacă îl plasează pe Frederic al II-lea printre epicurei, în Infern, îl salvează pe Manfred, pe baza unei pocăinţe în pragul morţii” (E.A. Panaitescu).

Pg_III_18

«M-am întors spre el şi l-am privit ţintă: era blond şi frumos şi cu nobilă înfăţişare, dar una dintre sprîncene avea o tăietură. Cînd am negat smerit a-l fi văzut vreodată, el a spus: ‘Uite-aici’; şi mi-a arătat o rană la piept» (v. 106-111). Călătorul îl priveşte pe duhul care i s-a adresat, îi constată trăsăturile frumoase, aristocrate, dar şi cicatricea de pe obraz. Admite că nu-l recunoaşte, iar celălalt îi arată atunci încă o rană, la piept. “Dante nu putea să-l fi văzut: nu erau de aceeaşi vîrstă, nu-i fusese prieten, sau cunoscut, sau adversar direct. Şi totuşi acela îi zice: poate mă recunoşti, dacă mă priveşti cu atenţie. Nu e un gest de înfumurare: se prezintă în demnitatea lui de rege, de om cu mare însemnătate politică, de om implicat din punct de vedere social şi literar, care prin asta eventual a fost remarcat de Dante şi recunoscut. Pe bună dreptate observă E. Caccia: «se distinge la el firea suveranului, obişnuit să fie recunoscut în mijlocul mulţimii»” (T. Di Salvo). “Prezentarea se face în termeni atît de nobil convingători încît, deşi încă n-o ştim, ne dăm seama că este vorba despre o creatură de mare importanţă: trimiterea la nobleţea sa – calitate pe care medievalii o atribuiau doar celui ce dovedea sentimente nobile – o plasează într-un cadru aristocratic; referinţa la culoarea părului îi adaugă acestei figuri graţie şi farmec (persoanele cu părul blond erau considerate frumoase). Există apoi remarca despre rană, despre cicatrice, care trimite la caracterul feroce al oamenilor şi îl caracterizează ca fiind un personaj războinic; dar ne readuce şi tema rupturii, a lucrurilor care sînt despărţite şi pe care doar legile religiei le recompun în unitatea lor. Criticii au observat că portretul lui Manfred are antecedente, pe care Dante cu siguranţă le-a cunoscut şi le-a întrebuinţat. În cartea biblică Regi I se citeşte acest portret al tînărului David: era blond şi frumos la înfăţişare şi cu un chip nobil” (T. Di Salvo). “Personajul se încarcă simbolic de contradicţiile omeneşti, cu frumuseţe şi nobleţe pe de o parte, cu violenţă şi cicatrice pe de alta. Purgatoriul înregistrează aceste contraste şi treptat-treptat le elimină, avînd grijă să le restituie sufletelor frumuseţea iniţială, să şteargă semnele agresiunii lumeşti” (T. Di Salvo). “Mi-a arătat: nimic exhibiţionist sau oribil. Medievalii erau obişnuiţi cu vederea trupurilor străpunse, rănite în diverse moduri, însemnate de arme albe, iar acest lucru nu le stîrnea impresia pe care ne-o provoacă nouă. Nici la Dante nu există gustul baroc şi apoi romantic, al celui care se complace în propria urîţenie sau degradare fizică. Tonul îndemnului are o blîndeţe umilă, politicoasă şi delicată, care se regăseşte în tot episodul. Mi-a arătat echivalează cu faptul că mi-a atras atenţia, pentru a se face mai uşor de recunoscut, asupra rănii de la piept. Un semn, şi acesta, mai curînd al răutăţii perverse care acţionează printre oameni, decît al înspăimîntătoarei deformări fizice” (T. Di Salvo).

nobili

Advertisements

Mioare sfioase (5)

Pg_III_13

«Cum ies mioarele din staul cîte una, cîte două, cîte trei, şi celelalte stau sfioase cu ochiul şi botu-n pămînt» (v. 79-81). Penitenţii s-au apropiat atunci de cei doi călători, pe rînd şi cu sfială, ca mioarele care ies din staul. “Prin precizia detaliilor, prin vibrarea lentă, intimă a cuvintelor, inclusiv a pauzelor, prin blîndeţea şi sfiala lor, prin efectul care precedă şi însoţeşte scena, această comparaţie este printre cele mai desăvîrşite din întregul poem” (T. Di Salvo). “Aceasta este una dintre cele mai celebre comparaţii danteşti, iar faima ei este bine meritată. Mişcării blînde şi unite a turmei, pictate cu suprema fineţe a liniilor şi graţia ritmului, îi corespunde atitudinea interioară a acestei lumi de suflete, nesigură încă de la prima sa apariţie, temătoare de orice lucru nou şi totodată simplă şi umilă, în conştiinţa de sine pe care o are. În această perfectă corespondenţă dintre comparaţie şi elementele comparate – şi adaptarea sa la peisaj şi la mişcările pînă aici delicat zugrăvite – constă secretul frumuseţii care îl vrăjeşte pe cititor. Am vrea să adăugăm că simplitatea blîndă exprimată de mioare va rămîne semnul tipic al tuturor locuitorilor din ţinut: nu încrezuţi, mîndri de ei înşişi, ci blînzi, ca figurile umane propuse în beatitudinea evanghelică, ce curînd vor defini acel animus tipic pentru Purgatoriu. Să ne limităm la a vedea aici doar un mic tablou naturalist, o măruntă idilă, înseamnă să pierdem forţa uriaşă a acestei comparaţii” (Chiavacci Leonardi).

Pg_III_14

«şi ce face prima, fac şi celelalte, bulucindu-se-n ea cînd stă pe loc, tăcute şi liniştite, fără a şti de ce; aşa văzut-am eu atunci venind fruntea acelei turme fericite, ruşinoasă la chip şi cinstită la mers» (v. 82-87). Sufletele au venit spre Dante şi Virgiliu, cu pasul temător şi umblînd laolaltă, cu atitudine sfioasă şi onestă. “Această comparaţie de admirabilă evidenţă, cu componentele, simplitatea şi blîndeţea sa, care o amintesc pe cea a porumbeilor (cîntul II, v. 124-129), e sinteza vizuală a tuturor elementelor idilice din cînt: sufletul poetului pare să se lase în seama noului sentiment de pace, pe care-l încearcă în sine şi în jurul său, pe seama comuniunii cu sufletele penitente, vrea să trăiască prin acea umilinţă cu care a fost consacrat pe plaja Purgatoriului. Chiar dacă tradiţia literară bucolică, în primul rînd a lui Virgiliu, amintirea evanghelică (sufletele prezentate prin imaginea mieilor şi a mioarelor) şi un pasaj din Convivio (I, XI, 9-10) îl susţin, acest tablou – chiar fiind «unul dintre cele mai netede studii ale întregului poem, inspirate din realitate, unul dintre cele în care Dante a găsit în mod genial cuvîntul pictural» (Momigliano) – nu reprezintă decît evoluţia extremă a temei centrale despre umilinţă, a sufletelor care se abandonează în seama voinţei divine, care sînt mulţumite de quia. De fapt observarea mişcării lente, dar sigure (cîte una, cîte două, cîte trei), a atitudinii (cu ochiul şi botu-n pămînt), a armoniei (ce face prima, fac şi celelalte), folosirea diminutivelor (pecorelle, timidette), alegerea adjectivelor (tăcute şi liniştite), pregătesc ultimele cuvinte ale comparaţiei: fără a şti de ce. Dacă tulburarea produce nesiguranţă – notează Caccia – «nesiguranţa provoacă umilinţă, şi tot cîntul se inspiră din acest motiv al umilinţei, care este de fapt virtutea opusă păcatului originar». De aceea este umil Virgiliu, care îndeamnă să ne mulţumim cu realitatea de toate zilele şi recunoaşte că are nevoie şi el de un sfat, umile sînt aceste suflete, umil va fi Dante în faţa lui Manfred, dar umil va fi însuşi «Manfred, a cărui înaltă personalitate se înclină în faţa legilor divine universale şi care, deşi îşi păstrează încă din instinct şi obişnuinţă întreaga aristocraţie regală, se lasă recunoscut nu printr-o coroană, ci prin două răni». Prima întîlnire a lui Dante cu sufletele din Purgatoriu are loc cu cele care stau cel mai departe de mîntuire, adică excomunicaţii, «a căror răzvrătire împotriva legii divine n-a fost doar individuală, ci socială, aceia care au refuzat supunerea în faţa Bisericii» şi, potrivit legii echivalenţei, ei, care în viaţă au fost aroganţi, orgolioşi, rebeli, vor trebui acum să fie blînzi, umili, docili în faţa destinului şi a voinţei altora: «sînt sufletele cele mai timide din Purgatoriu, nu numai pentru că personalitatea lor răzvrătită a fost exemplar anulată în dezonoarea excomunicării, ci fiindcă dintre toate sufletele… ele şi-au păstrat toată nesiguranţa şi teama celui care este încă destul de aproape de plaja pe care au ajuns istovite şi rătăcite» (Caccia)” (E.A. Panaitescu).

Pg_III_15

«Cînd cei din faţă au văzut pe jos lumina frîntă-n dreapta mea, încît umbra mi se-ntindea pînă la stîncă, s-au oprit şi s-au dat un pic înapoi, iar toţi ceilalţi care le veneau în urmă, neştiind de ce, au făcut la fel» (v. 88-93). Primii veniţi s-au speriat, văzînd că lumina soarelui nu trece prin trupul lui Dante, ci îi proiectează umbra pe sol. Acesta era semnul limpede că nu aveau de-a face cu un spirit imaterial. “Încă un moment unde reapar temele armoniei şi ale despărţirii: pe de o parte umbra, care se desprinde de trup şi pare să-i sfîşie unitatea, pe de altă parte duhurile îndemnate să se adune, tocmai de observarea acestei desprinderi, care le-a caracterizat viaţa păcătoasă” (T. Di Salvo).

Purgatorio_III

Mioare sfioase (4)

Allegoria_Musica

Pg_III_10

«A privit atunci şi-nseninat a răspuns: ‘Să mergem într-acolo, fiindcă ei vin agale; iar tu îndeamnă-ţi speranţa, dulce fiu’. Încă era poporul acela departe, după ce-am făcut o mie de paşi, cît ai zvîrli odată cu piatra» (v. 64-69). Virgiliu s-a uitat la grupul de păcătoşi şi, văzînd că se apropie foarte încet, i-a propus lui Dante să meargă împreună spre ei. După ce poeţii au parcurs o bună distanţă, penitenţii încă erau departe, din cauza înaintării lente. “Să se observe cum Dante începe să devină tot mai puţin ucenic şi tot mai autonom şi cum Virgiliu, la rîndul lui, îşi recunoaşte limitele. Să se observe de asemeni simţul diferit al timpului, care există la cei doi poeţi şi la aceste suflete: ele, întrucît au fost domoale şi leneşe, învaţă acum valoarea punctuală şi precisă a timpului; cei doi poeţi, în schimb, ţintesc spre o rapidă încheiere a călătoriei de purificare” (T. Di Salvo).

Pg_III_11

«cînd s-au strîns cu toţii la bolovanul tare al rîpei înalte, s-au înţepenit şi s-au îndesat, ca omul care, cu şovăială, stă pe drum privind» (v. 70-72). Grupul de penitenţi, îndată ce-i remarcă, se sperie şi se lipeşte de peretele muntelui. “Critica este de acord să considere cîntul al III-lea printre cele mai reprezentative pentru atmosfera corală din Purgatoriu, «unde totul este mulţime şi grup, unic şi monocord» (Mattalia). După ce s-au încheiat apariţiile violente din Infern, sufletete înaintează în şiruri, cîntînd într-un acord profund de atitudini şi gesturi, «ca nişte procesiuni de penitenţi, cu toţii reculeşi în sinea lor şi avînd întipărită o necunoscută povară sufletească» (Grabher). La Dante şi Virgiliu orice rămăşiţă din tulburarea iniţială se topeşte în faţa acestei mulţimi de suflete, a acestui popor «a cărui înaintare foarte lentă subliniază prevalenţa unui ritm constant şi liniştitor, care pregăteşte noul punct culminant poetic, al unei idile foarte înalte, al unei ‘pastorale’ pure, pe marginea căreia vibrează, în forme tot mai atenuate de stupoare şi trepidaţie, ecoul acelei mişcări de incertitudine… şi care aici nu se disociază niciodată de fundamentalul sentiment senin de armonie şi mîntuire în comun, a sufletelor de excomunicaţi pocăiţi şi porniţi către totala lor eliberare» (Binni). Înaintarea hotărîtă a celor doi pelerini (înseninaţi) contrastează cu cea foarte lentă a sufletelor care, în faţa unei apariţii deja atît de îndepărtate de lumea lor, se dau înapoi şi se lipesc de munte «într-un rezultat figurativ de basorelief mobil» (Binni) care, împreună cu comparaţia următoare a mioarelor, pare să amintească basoreliefurile paleocreştine, anumite mozaicuri din Ravenna, sau unele fresce romanice” (E.A. Panaitescu).

Pg_III_12

«‘Vai, duhuri alese, bine primite’, a început Virgiliu, ‘pentru acea pace pe care cred că voi toţi o aşteptaţi, spuneţi-ne unde muntele neted zace, încît să se poată merge-n sus; fiindcă a pierde timpul, omului ce multe ştie, mult îi displace’» (v. 73-78). Virgiliu încearcă să-i liniştească pe penitenţi, aducîndu-le elogii şi cerîndu-le apoi informaţii despre direcţia de mers. “Duhuri alese, bine primite: Această abordare, care în forma sa este o captatio benevolentiae, în substanţă instaurează vorbirea afectuoasă şi generoasă, care va fi o caracteristică a celui de-al doilea ţinut, unde lumea este mereu înclinată să recunoască şi să se bucure de binele celuilalt, spre deosebire de ceea ce se petrecea în Infern” (Chiavacci Leonardi). “Ultima propoziţie despre valoarea timpului îşi găseşte semnificaţia într-o viziune creştină făcută din rigoare şi disponibilitate: să-ţi pierzi timpul, care trebuie hărăzit apropierii de cele veşnice, echivalează cu pierderea destinului de după moarte” (T. Di Salvo). Trebuie remarcată precizia acestei replici memorabile, în traducerea lui Giuseppe Cifarelli: “«O, voi aleşi, o, voi, bine sfîrşiţi», / Virgiliu începu: «Pe acea pace / în care cred că toţi nădăjduiţi, / ne spuneţi, unde muntele se face / spre a putea urca, mai îndemînă; / c-a pierde timp la ştiutor displace».”

Miniatura.napoletana2

Mioare sfioase (3)

Miniatura_ferrarese

Pg_III_7

«Noi am ajuns între timp la picioarele muntelui: aici am găsit stînca aşa de-abruptă, că zadarnic ne-am fi străduit picioarele. Între Lerici şi Turbia, rîpa cea mai grea, mai aspră, e faţă de-aceea scară blîndă şi comodă» (v. 46-51). Înaintînd în timpul explicaţiilor, cei doi poeţi ajung la coastele muntelui Purgatoriului, care erau foarte abrupte, inaccesibile. “Lerici, vechi castel la marginea golfului La Spezia, şi Turbia, un tîrg pe teritoriul Nisei, marchează marginile de est şi de vest din coasta muntoasă a Liguriei, pe atunci foarte dificil de urcat şi cunoscută călătorilor şi negustorilor care treceau pe acolo în Franţa. Acelaşi procedeu de indicare a extinderii unui teritoriu prin locurile sale extreme se găseşte în Inf. XIII 9 (între Cecina şi Corneto) şi XV 4 (între Wissant şi Bruges). Exemplul geografic, tuturor cunoscut, oferă ca de obicei credibilitate şi realism peisajului din lumea cealaltă” (Chiavacci Leonardi). “Peisajul din primele două cînturi ale Purgatoriului trăia într-o continuă erupţie de lumină, se profila ca o imensitate oceanică în faţa celor doi pelerini, pînă atunci obligaţi să suporte prăpastia infernală. De-acum ochii lui Dante şi ai lui Virgiliu s-au obişnuit cu lumina, iar în peisajul iniţial lipsit de forme pot distinge mai bine muntele care spre cer zvîcneşte înalt din apă, umbrele se precizează, versanţii apar stîncoşi, abrupţi, adnotările devin realiste, atente, iar Dante, care mai înainte se referise la constelaţii, la drumul soarelui, la mişcările cereşti, revine cu sufletul destul de neliniştit spre lumea pe care o cunoaşte, spre pămînt, pentru a găsi aici cîteva elemente de comparaţie. Va fi «acelaşi peisaj care, printr-o elegie mută şi înfricoşată, aproape ritmată pe tonul unui marş funebru, reprezintă fundalul aventurii întunecate a cadavrului lui Manfred» (Caccia)” (E.A. Panaitescu).

Pg_III_8

«‘Cine ştie pe-unde se domoleşte coasta’, a zis maestrul meu, oprindu-şi paşii, ‘încît să poată urca şi cel fără de aripi?’. Pe cînd el ţinîndu-şi faţa-n jos examina calea în minte, iar eu priveam roată-n sus stînca» (v. 52-57). Cei doi poeţi au căutat, cu strategii diferite, modalitatea de a-şi continua drumul: Virgiliu cugeta în sinea lui, Dante examina peisajul din faţa lui. “Virgiliu constată că muntele îi este inaccesibil, şi un semn îl reprezintă perplexitatea, nesiguranţa sa în privinţa căii de urmat. Încă odată, la interval destul de mic, Virgiliu exprimă indirect şi simbolic certitudinea creştină că, doar prin intermediul raţiunii, omul nu ajunge la mîntuire. Lui Dante îi este de mai mare folos ajutorul sufletelor penitente, gata să-i arate direcţia de urmat şi să-i lămurească îndoielile, decît toată filosofia lui Virgiliu” (T. Di Salvo).

Pg_III_9

«din stînga mi-a apărut un stol de suflete, care-şi mişcau picioarele spre noi şi parcă-n loc stăteau, aşa-ncet veneau. ‘Ridică-ţi, maestre’, am zis, ‘privirile: uite-aici lume care ne va da sfat, cînd tu singur nu-l găseşti’» (v. 58-63). Dante îi atrage atenţia lui Virgiliu că se apropie, foarte alene, un grup de penitenţi care le vor putea spune pe unde să-şi continue călătoria. “Este primul grup de suflete din Purgatoriu: deja e semnificativ că apar laolaltă, în contrast cu condiţia de izolare feroce şi furioasă a sufletelor infernale: aici duhurile trăiesc alături, se mişcă în grup, vorbeşte unul pentru toate, cîntă în cor. Aceste prime suflete se mişcă lent, în raport cu păcatul pe care l-au comis: au întîrziat să se pocăiască şi de aceea acum se mişcă încet. Continuă aici, dar într-un context de suferinţă, tipologia care le-a însoţit şi le-a distins în timpul vieţii” (T. Di Salvo).

Miniatura_ferrarese2

Mioare sfioase (2)

Incipit_Purgatorio

Pg_III_4

«Seară deja e-acolo unde-mi stă îngropat trupul cu care făceam umbră: Napoli îl păstrează şi de la Brindisi a fost adus. Acum dacă nimic nu mi-i umbrit în faţă, să nu te miri mai mult decît de cerurile ce nu-mpiedică razele de la unul la altul. Să rabde chinuri, cald şi ger, asemenea trupuri, Virtutea o dispune, care, cum face, nu ni se dezvăluie» (v. 25-33). Se lasă seara la Napoli, unde a rămas îngropat trupul lui Virgiliu. Prin urmare Dante nu trebuie să se mire că, lipsit de trup, îndrumătorul său nu produce umbră, la fel cum nu e uimitor că lumina trece prin cerurile succesive. Virtutea divină nu ne dezvăluie felul în care spiritele imateriale pot totuşi suferi de cald şi frig, de parcă ar fi reale. “Problema felului în care sufletele despărţite de trup pot suferi pedepse trupeşti nu ţine doar de Comedie, ci era acută şi dezbătută în teologia creştină, care considera că e trupesc, potrivit Scripturii, focul pedepsitor din lumea cealaltă. Dante va relua chestiunea, explicitînd amplu ideea, aici schiţată, a trupurilor diafane, în cîntul XXV” (Chiavacci Leonardi). “Virgiliu a murit la Brindisi în anul 19 î.C., iar trupul său, la porunca lui Augustus, a fost transportat la Napoli şi a fost îngropat pe strada Pozzuoli. Întrucît soarele a răsărit de puţin timp în Purgatoriu şi prin urmare a apus de puţin timp la Ierusalim, la Napoli (conform calculelor lui Dante, Italia meridională se află la longitudinea de 45 de grade faţă de Ierusalim) este ora înserării. În acest moment viaţa personajului Virgiliu este aprofundată, dincolo de orice altă identificare precedentă, şi este condusă spre centrul semnificaţiei sale umane, istorice şi religioase celei mai intime (tot cîntul este bogat în ecouri virgiliene: poezia pămîntului, contemplarea cerului, tema mormintelor şi cea a trupurilor rămase neîngropate), pe cînd «se dezvoltă prima mişcare elegiacă: în indicarea trupului îndepărtat, aşadar a absenţei umbrei lui Virgiliu, vibrează mai intim deplîngerea mormîntului pămîntesc îndepărtat, iar toate determinările geografice şi istorice… sensibilizează motivul poetic al despărţirii, al depărtării, al nostalgiei, seara şi umbra transmit indirect sugestia coerentă a unei lumini atenuate şi melancolice, iar indicaţiile sepulcrale şi lentoarea îngîndurată a ritmului colaborează la o muzică funebră şi elegiacă, la crearea unui bocet afectuos şi îndurerat, care-l anticipează pe acela mai evident şi direct al lui Manfred (Binni)»” (E.A. Panaitescu).

Pg_III_5

«Nebun e cine speră că raţiunea noastră poate străbate calea infinită, ce poartă o substanţă în trei persoane. Mulţumeşte-te, seminţie umană, cu quia; căci de le-ai fi putut vedea pe toate, nu mai trebuia să nască Maria» (v. 34-39). Este o nesăbuinţă ca mintea omenească să încerce a pricepe taina treimii. Oamenii trebuie să se limiteze la constatarea fenomenelor în desfăşurare, fără a cerceta cauzalităţile sfinte. Ele le rămîn ascunse, altminteri venirea lui Isus nu mai era necesară. “De neînţeles – scria Sfîntul Pavel – sînt hotărîrile divinităţii şi de necercetat sînt căile sale. (…) Omul ajunge să priceapă gîndirea Domnului doar în Paradis, în virtutea revelaţiei şi a harului. Pe pămînt este o trufie a minţii omeneşti să considere că poate înţelege deplin acţiunea infinită a lui Dumnezeu” (T. Di Salvo). “Quia est era o formulă din limbajul filosofic: echivalează cu «faptul care există». Cu alte cuvinte Virgiliu îi invită pe oameni să se menţină în limitele cunoaşterii raţionale, care se determină ca o percepere a lucrurilor în existenţa lor obiectivă: orice cunoaştere care ar porni de la presupunerea că poate fi înţeleasă realitatea în totalitatea ei ar cădea într-o gravă eroare de trufie, aceeaşi în care au căzut filosofii şi poeţii din antichitate” (T. Di Salvo). “Raţiunea umană nu poate pătrunde în profunzimea misterului divin. Iar Virgiliu adaugă: dacă aşa ceva ar fi cu putinţă, cele mai mari minţi ale omenirii – Aristotel şi Platon (şi alături de aceştia, el însuşi) – n-ar fi rămas în întuneric şi pentru eternitate închise în dorinţa fără speranţă din Limb. Marea temă a insuficienţei raţiunii – atît de profund trăite de Dante – apare aici nu dezvoltată doctrinar, ci suferită de un om, acelaşi om care constituie emblema raţiunii, dar care e totodată persoană vie şi istorică, împreună cu durerea şi simţirea sa profundă şi delicată” (Chiavacci Leonardi).

Pg_III_6

«Şi i-aţi văzut dorind zadarnic pe unii ce-ar fi meritat potolirea dorinţei, ce le e etern dată ca suferinţă: zic de Aristotel şi Platon şi mulţi alţii’. Şi aici şi-a înclinat fruntea şi n-a zis alta şi-a rămas tulburat» (v. 40-45). Inutilă a fost osteneala unor spirite luminate ale antichităţii de-a pătrunde la rădăcina lucrurilor. Neînsoţit de sprijinul harului divin, efortul lor de cunoaştere le-a provocat doar suferinţă. Amintindu-şi că poate fi inclus el însuşi în această categorie, Virgiliu se opreşte îndurerat din explicaţii. “Această dojană este prezentă în toată cultura creştină: trebuie să acceptăm limitele pe care divinitatea a vrut să le pună cunoaşterii omeneşti; încercarea de a depăşi limitele este un act de răzvrătire destinat eşecului. De o asemenea încredere ambiţioasă în raţiunea omenească s-a făcut vinovată perioada clasică: iată motivul pentru care cei mari, ca Platon şi Aristotel, trăiesc surghiuniţi în Limb, la fel cum au trăit despărţiţi de credinţă. Şi lor, care au dorit atît de mult cunoaşterea, li s-a atribuit pedeapsa eternei dorinţi neîmplinite a viziunii lui Dumnezeu. Aici se include un motiv elegiac: Virgiliu vorbeşte despre sine însuşi, îşi dă seama de ceea ce a pierdut, de ceea ce şi-a dorit şi de actuala sa dorinţă dureroasă: de aceea se întristează, se tulbură şi tace. Dar în tulburarea lui stă sensul unei drame dureroase, ce vede o mare parte a omenirii excluse de la adevărul revelat” (T. Di Salvo). “O lectură care se opreşte doar la valoarea explicativă a versurilor 34-39, considerîndu-le ca parte centrală a discursului lui Virgiliu, riscă să nu priceapă poezia profundă care, prin intermediul umbrelor încă legate de materie (v. 21-26), se eliberează în transparenţa trupurilor celor morţi (v. 28), se contopeşte cu lumina liniştitoare a cerurilor (v. 29-30), se lasă în voia Virtuţii care pe toate le dispune, enunţînd nebănuitele porunci divine. Ideile filosofiei scolastice, care susţin gîndirea lui Dante, se îmbogăţesc de vibraţie lirică, tocmai fiindcă sînt enunţate de cel care, întrucît n-a avut niciodată experienţa acelei credinţe şi a acelui Dumnezeu, vede experienţa respectivă transformîndu-se în nostalgia după o virtute pierdută, în eterna excludere dintr-o lume acum intens rîvnită, în condamnarea sa şi a civilizaţiei căreia îi aparţine (v. 40-44). Ceea ce putea fi o scurtă digresiune, pentru a lovi nebunia celui ce-şi pune toate speranţele exclusiv în raţiune, devine motivul teologic central al întregului cînt, care este acela, conform precizării lui Binni, al excluderii şi al comuniunii sufletelor: excluderea eternă a celor pe care i-aţi văzut dorind zadarnic şi regăsita comuniune «a excomunicaţilor mîntuiţi prin căinţa lor în clipa morţii şi vii în experienţa veselă a apartenenţei regăsite, precum şi în amintirea dureroasă a trecutei excluderi»” (E.A. Panaitescu).

Trinita

Mioare sfioase (1)

Miniatura.napoletana

Explicaţii astronomice ale lui Virgiliu. La poalele muntelui. Turma de suflete excomunicate. Întîlnirea cu Manfred.

Pg_III_1

«Deşi fuga neaşteptată i-a răsfirat pe-aceia pe cîmpie, îndreptaţi spre muntele unde raţiunea ne îndreaptă, eu m-am strîns lîngă tovarăşul de nădejde: şi cum aş fi alergat fără de el? cine m-ar fi dus pe munte-n sus? El îmi părea cuprins de remuşcări: vai, conştiinţă demnă şi curată, mărunta greşeală cît ţi-e de amară!» (v. 1-9). Sufletele gonite de Cato au pornit în debandadă spre muntele Purgatoriului. Dante însă nu s-a îndepărtat de Virgiliu, fără care drumul său n-ar fi fost posibil. Virgiliu părea cuprins de regrete, pentru momentul de rătăcire dovedit în faţa muzicii minunate a lui Casella. “Cîntul al III-lea, la fel ca în Infern şi în Paradis, marchează începutul propriu-zis al drumului prin noul ţinut. În marele arc al invenţiei care îl închide într-o unitate, printr-o evoluţie poetică dintre cele mai înalte şi emoţionate, sînt trasate principalele teme ce marchează întregul Purgatoriu dantesc. De aici excepţionala sa importanţă în economia povestirii: sînt stabilite nu doar semnificaţia spirituală pe care Dante a vrut s-o dea Purgatoriului său, dar şi limbajul, imaginile, peisajul, iar formele ce exprimă acea semnificaţie au ajuns la o măsură pe care mai apoi toată cantica va trebui s-o confirme” (Chiavacci Leonardi). “Cuvintele au o semnificaţie alegorică: fără raţiunea umană, fără ajutorul unei călăuze morale, nu putem dobîndi mîntuirea. Din aceste versuri de început se naşte recunoaşterea, făcută cu umilinţă, a limitării mijloacelor omeneşti; umilinţa este de aceea virtutea esenţială a tuturor sufletelor din Purgatoriu şi despre această umilinţă avem un exemplu în episodul central al cîntului. Încă din primele terţine apare tema dominantă: pe de o parte răspîndirea grupului, fuga, pe de altă parte afirmarea necesităţii umile de a rămîne laolaltă, în spatele călăuzei; dispersia produce eroare şi vrăjmăşie; recunoaşterea nevoii unei călăuze presupune recuperarea unităţii, care se realizează prin intermediul supunerii faţă de legea divină” (T. Di Salvo). “Virgiliu, suflet din Limb, nu este supus legii lui Cato şi de aceea severa admonestare a acestuia e pentru el avertismentul excluderii din lumea expierii, pentru care se pregătesc ceilalţi: de aici provine tulburarea lui profundă, mai mult decît din mărunta neglijenţă” (T. Di Salvo).

Pg_III_2

«Cînd picioarele lui au renunţat la graba ce ne văduveşte de nobleţe toate gesturile, mintea mea, care mai-nainte era înţepenită, şi-a lărgit atenţia în cutreierare şi mi-am îndreptat chipul spre muntele care spre cer zvîcneşte înalt din apă» (v. 10-15). După un timp Virgiliu şi-a încetinit mersul, iar Dante şi-a întors atenţia spre peisajul înconjurător. “Acest început de cînt cuprinde cîteva observaţii de ordin moral sau comportamental (…), pentru a crea o climă de seriozitate şi nobleţe, atît în privinţa sentimentelor, cît şi a comportamentului. Sînt o slabă, dar coerentă prefigurare a personajului Manfred, care e purtător de nobleţe, de curtoazie: aerul de palat se respiră înainte de a pătrunde acolo” (T. Di Salvo).

Pg_III_3

«Soarele, care ardea roşu din spate, mi-era-ntrerupt în faţă, căci în mine se sprijinea cu razele. M-am răsucit, de teamă c-am fost părăsit, cînd am văzut doar pămîntul negru-nainte; iar alinarea mea: ‘De ce nu te bizui?’ a-nceput a-mi reproşa: ‘nu crezi că-s lîngă tine şi te conduc?» (v. 16-24). În lumina roşie a soarelui, Dante şi-a văzut reflectată doar propria umbră pe jos. Crezînd că a fost părăsit, s-a întors către Virgiliu, care l-a dojenit pentru neîncrederea manifestată. “Se repetă tema nesiguranţei şi a uimirii ce caracterizează această primă parte a canticei. Pe de o parte ochiul poetului se îndreaptă încrezător spre munte, pe de altă parte revine la starea de spaimă şi suspiciune. În acest moment situaţia nu mai este de natură personală, ci se umple de semnificaţii istorice: drama omului care se pomeneşte singur, fără o călăuză, este drama istorică a celui care, exclus de la credinţă, n-a putut participa la fericire. Simbolul concret al acestei omeniri excluse de la mîntuire este Virgiliu” (T. Di Salvo). Traducerea poetică a lui Ion A. Ţundrea surpinde fidel această nesiguranţă a personajului, dată de contradicţiile oferite de peisaj: “În spate-mi soarele-şi roşea lucirea, / Dar n-avea-n faţa mea nici o vigoare / Căci trupu-mi tăia razei strălucirea”.

Albero_genealogico

Casella, muzicianul din Purgatoriu (7)

Pg_II_19

«Ca atunci cînd, culegînd boabe sau mei, porumbii adunaţi să ciugulească, potoliţi, fără obişnuita sumeţie, de li se-arată lucru înfricoşător îndată părăsesc hrana, căci sînt cuprinşi de mai mare grijă» (v. 124-129). Porumbeii stau de obicei la ciugulit, cu umilinţă, dar îndată ce li se arată un pericol, renunţă la mîncare, fiindcă se sperie. “Cuvintele lui Cato îşi ating efectul dorit: sufletele blînde şi supuse ca nişte porumbei, oprite o clipă să evoce aspectele dragi şi preţioase ale experienţei pămînteşti, pornesc degrabă într-acolo unde le cheamă voinţa divină. Din acest moment, ispăşirea devine tema dominantă în cantică” (T. Di Salvo). “Dante reprezintă în porumbei simplitatea, blîndeţea şi aerul rătăcit, nesigur, care le caracterizează pe aceste suflete abia ajunse; prin hrană se referă la atracţia puternică şi exclusivă a cîntecului. Aceasta este prima comparaţie care în Purgatoriu descrie sufletele, asemănate cu creaturi blînde şi slabe de pe pămînt, ca mioarele (III, 79) sau furnicile (XXVI, 35). Ele indică «sărăcia cu duhul», proprie locuitorilor din al doilea ţinut, în contrast cu aroganţa spiritelor infernale” (Chiavacci Leonardi).

Pg_II_20

«aşa văzut-am eu ceata cea nouă lăsînd cîntarea şi mergînd spre coastă, ca omul care umblă, dar nu ştie ce-l aşteaptă: nici plecarea noastră n-a fost mai zăbavnică» (v. 130-133). Asemeni porumbeilor izgoniţi de spaimă de lîngă boabele pe care le ciuguleau, penitenţii s-au îndreptat iute spre coasta muntelui, la dojana lui Cato. Cei doi poeţi şi-au grăbit de asemeni paşii. “Observă cu fineţe Chiari că, în ciuda apelului brusc al lui Cato privind întoarcerea la realitate, comparaţia cu porumbii «ne duce înapoi la pacea oferită de hrana plină de gingăşie a cîntului despre Casella şi se armonizează cu toată imaginea de tandră blîndeţe, cu care intră în sufletul nostru primul dintre aceste numeroase şiruri de suflete, pe care le vom întîlni în călătoria pe muntele Purgatoriului; şi este imaginea lumii noi, unde trebuie să dispară complet orice tulburare pămîntească». Aceasta e prima dintre comparaţiile care ilustrează condiţia sufletelor din Purgatoriu, caracterizată, cum bine a văzut De Sanctis, de uitarea conştiinţei individuale «în acelaşi spirit de caritate şi iubire… În Infern există mari individualităţi, dar nu există coruri; ura e solitară. În Purgatoriu nu avem mari individualităţi, dar întîlnim coruri: iubirea e simpatie, dualitate, un suflet ce caută alt suflet». De aceea numeroase comparaţii din a doua cantică se referă la grupuri de suflete, şi nu la suflete singuratice, ele propun meditaţiei noastre tema umilinţei şi a armoniei, nu a afirmării orgolioase a sinelui, ce introduce în univers sămînţa rebeliunii şi a dezordinii” (E.A. Panaitescu).

nocchiero_Purg

Casella, muzicianul din Purgatoriu (6)

spiriti_Purg

Pg_II_16

«Şi eu: ‘De noua pravilă nu-ţi opreşte memoria sau folosirea cîntului drăgăstos, ce-mi alina adesea zbuciumul, fii bun şi împacă-mi sufletul care, laolaltă cu trupul meu venind aici, e tare ostenit!’» (v. 106-111). Dante îl roagă pe muzicianul Casella să-i intoneze o canţonă de iubire, ca pe vremuri, cînd îl reconforta în timpul vieţii, dacă nu cumva noua lege de după moarte i-o interzice. “Putem înţelege că Dante îi cere prietenului un cîntec de iubire, fie şi alegoric, care să aibă însă puterea de a potoli patimile şi care să fie important nu atît pentru conţinutul său, cît pentru tehnica sa. De fapt în Convivio (II, XIII, 24) Dante scrie că muzica are o mare putere de atracţie şi îndeamnă la oprirea activităţilor intelectuale şi sentimentale care îl agită pe om. La muzică şi la tehnica muzicală Dante s-a priceput, dacă e adevărată informaţia pe care ne-o transmite Boccaccio, că poetul în tinereţe s-a bucurat de sunete şi cîntece şi i-a frecventat pe muzicanţi, cărora le-a oferit texte de pus pe note” (T. Di Salvo).

Pg_II_17

«‘Iubirea care-n mintea mea vorbeşte, a-nceput el atunci aşa de gingaş, încît gingăşia încă-mi sună dinăuntru. Maestrul meu cu mine şi cu acea lume care era cu el păream aşa de fericiţi, parcă ne vrăjise mintea» (v. 112-117). Casella a pornit să interpreteze, cu multă sensibilitate, o melodie compusă pe versurile lui Dante. Cei doi poeţi au stat pe loc să-l urmărească fascinaţi. “Amor che ne la mente mi ragiona este versul cu care începe canţona comentată în cartea a III-a din Convivio. Dante analizează această canţonă în mod alegoric, încercînd să demonstreze că laudele pentru femeia iubită sînt laude adresate filosofiei şi îşi încheie comentariul îndemnîndu-i pe oameni să urmeze învăţăturile filosofilor. Dar, făcînd abstracţie de învăţătura doctrinară, compoziţia, care în mai multe locuri se întîlneşte cu melodia foarte curată, aminteşte motive şi forme dintre cele incluse în Vita Nova. Este – notează Chiari – «canţona extazului fericit în iubire, atît de fermecător încît pînă şi intelectul deraiază… şi este canţona imposibilităţii absolute de a exprima în cuvinte ceea ce simte sufletul». În ce priveşte sensul întregului episod al lui Casella, sînt de mare interes următoarele observaţii ale lui Montanari: «Mitul virgilian al întîlnirii lui Enea cu tatăl defunct semnifica iluzia amintirii, care ţi-l face prezent o clipă pe cel dispărut, cu acelaşi sens pe care ţi-l dădea prezenţa vie care, după o clipă, te-a părăsit, făcînd şi mai dezolat sentimentul absenţei iremediabile. Dante cunoaşte prea bine o asemenea experienţă umană: dar la mitul iluziei rapid decepţionate se adaugă aici un suprasens, fără a-l distruge pe primul: prietenia cea mai înaltă şi eternă… nu se mai mulţumeşte cu simţurile trupeşti; şi totuşi, în trecerea de la temporal la etern, de la trupesc la spiritual, suferă de o dureroasă ruptură… Vechea temă a consolării prieteniei, retrăită mai întîi în atmosfera iubirii curteneşti, retrăită apoi în clima laudei solemne a filosofiei, simţită ca ţintă supremă a măreţiei umane, răsună acum ca o consolare umană, în care se topesc laolaltă muzica, prietenia, filosofia…»” (E.A. Panaitescu).

Pg_II_18

«Stăteam toţi înlemniţi şi-atenţi la notele sale; dar iată-l pe vrednicul bătrîn strigînd: ‘Ce-nseamnă asta, suflete leneşe? ce neglijenţă, ce trîndăvie-i asta? Daţi fuga la munte să vă lepădaţi de scoarţa ce nu vă lasă spre Dumnezeu învederat’» (v. 118-123). Fascinaţia spiritelor penitente şi a celor doi poeţi, în faţa melodiei intonate de Casella, este sfîşiată de intervenţia aspră a lui Cato. Paznicul Purgatoriului îi ceartă pe toţi pentru lenea care le-a întrerupt traseul pocăinţei. “La extazul sufletelor, încă înlănţuite, prin legătura spirituală a muzicii, de ceea ce parţial pur şi fericit le reapare din trecut, se contrapune dramatic porunca lui Cato. Starea contemplativă fiind prerogativa preafericiţilor (şi doar acestora Dumnezeu le este învederat în toată splendoarea sa), sufletele trebuie să nu mai privească în trecut, spre oazele de bine, în care au crezut că zăresc prefigurată fericirea eternă. Privirea lor trebuie să se îndrepte spre viitor, nu să evite amintirea greşelilor, ci să le depăşească prin ispăşire (daţi fuga la munte). «Casella şi Cato sînt asemeni celor două teme fundamentale din cîntul al II-lea al Purgatoriului: rătăcirea uluită, nesiguranţa cam lentă şi ceţoasă, respectiv siguranţa absolută şi indiscutabilă, certitudinea fermă şi fără de greşeală. Şi dacă nu ne-am teme să cădem într-un simbolism cumva mecanic şi formal, n-am ezita să adăugăm despre Casella şi Cato că reprezintă acum cele două stări sufleteşti ale lui Dante, pelerin prin noul ţinut: siguranţa de-a realiza în sine, curînd, libertatea absolută şi rătăcirea stupefiată şi uluită care-l aruncă în ceaţă» (Marti)” (E.A. Panaitescu).

nocchiero2

Casella, muzicianul din Purgatoriu (5)

abbraccio_Purg

Pg_II_13

«Mi-a răspuns: ‘Cum te-am iubit în trupul muritor, la fel te iubesc în risipire: de aceea stau pe loc; dar tu de ce mergi?’. ‘Dragul meu Casella, spre a mă-ntoarce iar unde sînt, fac eu această călătorie’, i-am spus; ‘dar ţie cum de ţi s-a răpit atîta vreme?’» (v. 88-93). Prietenul îl asigură pe Dante că îl iubeşte la fel de mult, după moarte, ca pe vremea cînd trăia. Protagonistul îl informează că a pornit la drum pentru a redobîndi virtutea. Apoi se interesează cum de a întîrziat celălalt atît de mult în calea spre mîntuire. “La întrebarea lui Casella dar tu de ce mergi? răspunde cea a lui Dante dar ţie cum de ţi s-a răpit atîta vreme?. Observă în legătură cu aceasta Pistelli: «Nimic n-ar putea exprima interesul reciproc al celor doi prieteni, mai bine decît aceste două întrebări întrerupte, rapide, aproape îndurerate… Aici dar întrerupe un alt discurs, deja început, şi exprimă de două ori acelaşi lucru: dar să lăsăm problemele mele: vorbeşte-mi despre tine, fiindcă doar asta mă interesează»” (E.A. Panaitescu). “Pe cînd orice întîlnire din Infern devenea o ciocnire, dacă nu cu damnatul, măcar cu lumea evocată de el (ca în cazul lui Brunetto Latini, unde opoziţia este între Dante şi ticăloasele bestii fiesolane care l-au izgonit din Florenţa), aici prima întîlnire este celebrată ca o scumpă redescoperire a iubirii, a afecţiunii, a cordialităţii, a corespondenţei afective şi artistice” (T. Di Salvo).

Pg_II_14

«Şi el mie: ‘Nimeni nu m-a nedreptăţit, dacă cel ce ia cînd şi pe cine vrea, de mai multe ori mi-a negat trecerea; căci din voinţa dreaptă se face voia lui: însă de trei luni i-a luat pe toţi ce-au vrut să intre, în bună pace» (v. 94-99). Casella îi explică lui Dante că n-a fost o nedreptate faptul că i s-a amînat trecerea spre Purgatoriu. Îngerul luntraş are deplina libertate de a-şi alege sufletele pe care le transportă, în funcţie de voinţa divină. În ultimele trei luni (după promulgarea Jubileului anunţat de Benedict al VIII-lea în noaptea de Crăciun a anului 1299), toţi cei care au vrut să urce pe barcă au fost acceptaţi. “«Pare rezonabil să presupunem că îngerul amînă trecerea pentru sufletele celor ce-au murit, fiindcă nu erau tocmai în regulă cu Biserica, în aşteptarea situaţiei ca ele, prin dorinţă fierbinte şi rugăciune, să repare greşeala» (Chimenz). Este o ipoteză: Dante nu ne dă nici o explicaţie despre aceasta; o înregistrează şi nu se scufundă în cercetări teologice care s-o justifice. Putem presupune de asemeni că Dante l-a pus pe Casella să ajungă în Purgatoriu tocmai în dimineaţa cînd vine el din motive poetice, fiindcă în acest moment avea nevoie de un personaj pe care să-l plaseze în centrul muzicii măreţe care străbate aceste două cînturi” (T. Di Salvo).

Pg_II_15

«Aşa că eu, care priveam la valul mării, unde apa Tibrului devine sărată, de el fost-am cules cu binişorul. Spre acea strîmtoare şi-a îndreptat el acum aripa, fiindcă mereu acolo se adună cei ce nu se prăbuşesc spre Aheron’» (v. 100-105). Casella aştepta să se îmbarce spre Purgatoriu, stînd cu privirea aţintită spre gura de vărsare a Tibrului, unde se strîng toţi cei ce nu se prăvălesc în Infern. “Această credinţă dantescă nu are un echivalent în teologia medievală; unii l-au acuzat pentru asta de erezie pe poet. Faptul că sufletele îşi încep călătoria spre Purgatoriu de la vărsarea Tibrului ţine de raportul pe care Dante îl stabilea între mîntuire şi Biserică, închipuită ca intermediara esenţială dintre pămînt şi valorile eterne, adevărate” (T. Di Salvo).

arrivo_Purg

Casella, muzicianul din Purgatoriu (4)

 

Casella

Pg_II_10

«Şi cum la solul ce poartă ramura de măslin se-adună lumea spre a auzi veştile şi nimeni nu se fereşte de îmbulzeală, aşa spre chipul meu s-au aţintit acele suflete norocoase, aproape uitînd a merge să se cureţe» (v. 70-75). Odinioară cetăţenii dădeau fuga să asculte vestea bună, adusă de solul ce purta o ramură de măslin. La fel s-au îmbulzit şi sufletele în jurul lui Dante, amînîndu-şi drumul spre penitenţă. “Ramura de măslin era în Evul Mediu semn de veste bună: pace, victorie, sfîrşit al unui pericol. Comparaţia – mulţime care se înghesuie în jurul celor doi pelerini – mulţime care se îngrămădeşte în preajma mesagerului, este destinată să dedramatizeze rătăcirea precedentă, de care sufletele au fost cuprinse, la vestea că erau în faţa unui om viu şi care le împingea să se îndoiască de cunoştinţele şi aşteptările lor. Scena cu solul, în simplitatea sa cotidiană, în realismul său ţărănesc, readuce situaţia la dimensiuni pămînteşti, vitale, afectuoase. (…) Dar toate aceste priviri uluite pregătesc contextul episodului legat de Casella, care îşi face apariţia din mijlocul privirii colective marcate de uimire şi afecţiune” (T. Di Salvo).

Pg_II_11

«Eu am văzut pe unul venind în faţă pentru a mă-mbrăţişa, cu atîta iubire încît m-a îndemnat să procedez la fel. Vai, umbre golaşe, avînd doar înfăţişare! De trei ori mi-am încolăcit braţele în jurul ei şi de atîtea ori m-am pomenit cu ele pe piept» (v. 76-81). Dintre nou-veniţi a ieşit în faţă unul, care a vrut să-l îmbrăţişeze pe Dante. Şi protagonistul a încercat, de trei ori, aceeaşi îmbrăţişare, dar fără succes: braţele lui au strîns doar vidul, căci duhurile erau lipsite de trup. “Sufletul care înaintează pentru a-l îmbrăţişa pe Dante este cel al lui Casella, despre care Anonimul Florentin scrie: «Fost-a Casella da Pistoia un foarte mare muzicist şi mai cu seamă în arta de a intona; şi fost-a bun cunoscut de-al poetului, pentru că în tinereţea lui făcut-a Dante multe canţone şi balade pe care acesta le-a intonat; şi lui Dante mult plăcut-a de el şi mai cu seamă pe vremea cînd o iubea pe Beatrice». Alţi comentatori din vechime se referă la el ca la un muzician florentin. Motivul triplei îmbrăţişări zadarnice cu umbra defunctului i-a fost inspirat Poetului de un pasaj din Eneida (VI, v. 700-702): Enea încearcă zadarnic să îmbrăţişeze umbra tatălui său Anchise. Dante concentrează, precizîndu-l, motivul virgilian şi îl face mai incitant şi dramatic, eliminîndu-i aspectele ce confereau întîlnirii dintre Enea şi Anchise un ton de blîndă elegie. De fapt, dacă pentru un păgîn viaţa de apoi reprezenta o diminuare, un ecou palid al desăvîrşirii din viaţa pămîntească, pentru un creştin viaţa pămîntească este aceea care pare ciuntită, incompletă, faţă de cea de după moarte. De aceea motivul triplei îmbrăţişări, dezolat şi patetic la Virgiliu, are la Dante numai funcţia de a sublinia afecţiunea ce supravieţuieşte morţii, prietenia dintre două spirite, care-şi află împlinirea în lumea vieţii eterne” (E.A. Panaitescu).

Pg_II_12

«De uimire, cred, m-am colorat; căci umbra a zîmbit şi s-a retras, dar eu, urmînd-o, am venit spre ea. Duios mi-a zis să nu mai încerc: atunci am recunoscut cine era şi am rugat-o ca, spre a-mi vorbi, să se oprească oleacă» (v. 82-87). Uimirea s-a întipărit pe chipul lui Dante, iar păcătosul a surîs şi s-a dat la o parte. Dante s-a apropiat din nou de celălalt şi l-a recunoscut. “Situaţia se răstoarnă: mai întîi erau umbrele mirate şi palide, acum Dante este cel care, surprins de îmbrăţişare, nu-şi poate ascunde uimirea omului atras instinctiv în cercul de afecţiune ce provine de la grupul de suflete. Dar situaţia, rapidă şi construită din sentimente care se răstoarnă cu iuţeală, nu devine dramatică, e îmblînzită şi înseninată de zîmbetul duhului, care acum se află într-o condiţie de superioritate” (T. Di Salvo). “Casella ne apare departe de orice frămîntare, care face problematică, ireală căutarea fericirii pe pămînt (duios mi-a zis să nu mai încerc), dar totodată este legat de ceea ce pe pămînt a părut a fi o anticipare a felului de-a simţi al sufletelor în Purgatoriu: spiritualitatea sentimentelor, o blîndeţe, o tandreţe ce exprimă o fierbinte compasiune. Afecţiunea lui faţă de Poet «acum se concretizează în dorinţa de a şti cum a ajuns Dante acolo, cu înfăţişarea sa muritoare, în ţinutul umbrelor şi ‘merge’, aşa cum merg ei, care deja sînt umbre despărţite de trupul muritor. Nu spune unde merge; acoperă însă destinaţia într-o sugestivă indeterminare, foarte potrivită pentru locul care este la o depărtare extremă şi absolută faţă de orice determinare pămîntească» (Chiari)” (E.A. Panaitescu).