Dante umblă să caute libertatea (1)

by Laszlo Alexandru

purgatoriu1

Invocaţia către muze. Apariţia lui Cato. Dialogul cu Virgiliu. Cei doi poeţi coboară pe ţărm. Dante e spălat cu rouă pe chip şi e încins cu stuf.

Pg_I_1

 

«Pentru a străbate ape mai blînde îşi înalţă deja pînzele corăbioara meşteşugului meu, ce lasă-n urmă aşa groaznică mare; şi voi cînta despre a doua împărăţie, unde spiritul uman se limpezeşte şi se face demn de-a urca la cer» (v. 1-6). Poezia lui Dante va trata în continuare despre o lume mai blîndă, a Purgatoriului, după ce a depăşit oribilul univers infernal. Aici vor fi întîlnite sufletele care s-au pocăit şi sînt acceptate să se cureţe de păcate, înainte de-a urca în Paradis. “Cantica se deschide cu modulul retoric numit protază, adică expunerea subiectului care va fi tratat. Acest subiect e sintetizat ca moment al călătoriei, deja începute în Infern, care din lumea sclaviei păcatului conduce spre cea a libertăţii morale, spre redobîndirea binelui religios pierdut. (…) Cu alte cuvinte, descifrînd metafora, poetul vrea să spună că poezia lui, după ce a depăşit impactul atît de dificil al lumii infernale, pline de perversiune şi violenţă, acum înfruntă un subiect mai liniştit din punct de vedere moral, acela al călătoriei prin ţinutul expierii, care constituie premisa mîntuirii. Metafora călătoriei morale şi religioase asimilate unei navigări pe marea furtunoasă (groaznică) este de origine clasică, dar e adoptată şi amplu utilizată de cultura creştin-medievală. Groaznica mare nu e doar infernul, ci ansamblul tuturor greşelilor, al consecinţei păcatelor care atîrnă în existenţa noastră şi de care începem să ne eliberăm, atunci cînd pornim opera de purificare în al doilea ţinut de dincolo. Şi nu e imposibil ca prin ape mai blînde Dante să se refere la un nou botez: această interpretare apare acceptabilă, dacă citim toată cantica sub forma celebrării unui ritual liturgic, care merge de la botez la mîntuirea finală, la libertatea deplină. Apa se află la sfîrşitul ascensiunii pe vîrful muntelui: şi acolo va avea misiunea purificării pelerinului” (T. Di Salvo). “În ce priveşte tonalitatea acestei introduceri, în ea sînt prevestite euritmia şi delicateţea nuanţelor, care vor constitui caracteristica întregului cînt. «Însăşi propoziţia are un accent odihnit şi încrezător, deloc ţipător», după cum arată Sansoni (E.A. Panaitescu). “Tonul acestor prime terţine apare modulat de viziunea blîndă a unei realităţi complexe şi încărcate de antiteze: avem ape mai blînde, dar e şi groaznica mare, este aspiraţia spre cer, dar e şi dureroasa experienţă cotidiană a expierii, în a străbate avem dorinţa de fugă dintr-un loc opac şi sufocant, dar e şi conştiinţa mijloacelor limitate (corăbioara) de care dispune navigatorul. Se prevesteşte aşadar Purgatoriul ca o cantică a experienţei totodată pacificatoare şi dramatice” (T. Di Salvo).

Pg_I_2

 

«Dar aici poezia moartă să reînvie, oh, sfinte Muze, căci al vostru sînt; şi aici Caliope să se-nalţe, însoţindu-mi cîntul cu-acel sunet, ce le-a izbit pe bietele Gaiţe, încît şi-au pierdut speranţa iertării» (v. 7-12). Poetul invocă sprijinul muzelor, ca să se ridice la abilitatea pe care materia i-o pretinde. În primul rînd el are nevoie de ajutorul oferit de Caliope, muza cu voce frumoasă, pentru a atinge nivelul stilistic elevat, pe care descrierea Purgatoriului îl impune. Orice fiinţă muritoare, avînd trufia de-a rivaliza cu muzele, va fi pedepsită. “Primele două terţine propun tema; următoarele două conţin invocarea Muzelor, potrivit schemei clasice urmate şi în celelalte două cantice. Dar există o gradaţie: în Infern sînt invocate generic Muzele; aici Caliope, cea mai importantă dintre ele; în Paradis, în plus faţă de Muze, însuşi Apolo. Este diferită şi evoluţia dată invocării şi întregii introduceri: şase versuri în prima cantică (Inf. II, 4-9), douăsprezece aici, treizeci şi şase în ultima (Par. I, 1-36)” (Chiavacci Leonardi). “Ovidiu povesteşte (Metamorfoze V, v. 300 şi urm.) că, întrucît fiicele regelui Pieriu au îndrăznit să se ia la întrecere cu Muzele la cîntat, au fost învinse de Caliope şi au fost schimbate în gaiţe. Şi în Purgatoriu Dante recurge adesea la miturile din antichitatea clasică. Observă D’Ovidio: «în simbolismul care ne permitea să vedem sub acele fantasme un adevăr uşor învăluit, el îşi liniştea conştiinţa creştină şi mîngîia cu imaginaţia împăcată poveştile frumoase, pe care în calitate de poet şi erudit le iubea mult». La începutul Purgatoriului, Raimondi notează că discursul Poetului înaintează pe un plan retoric şi unul moral. «Groaznica mare pe care o lăsăm în urmă nu e doar marea rimelor aspre şi răguşite (rime aspre e chiocce), ţărmul (pelago) poeziei despre care va fi vorba mai tîrziu în Paradis; dar este şi apa periculoasă (l’acqua perigliosa) zărită într-o comparaţie din cîntul I al Infernului; sau, cum o explică în Convivio, «marea acestei vieţi» pe care orice creştin trebuie s-o străbată pentru a ajunge în «port». Este aceeaşi mare la care se gîndeşte cititorul Bibliei, de fiecare dată cînd îşi aminteşte întîmplarea evreilor fugiţi din Egipt: o mare-simbol, care se schimbă în certitudinea unor ape mai blînde, fiindcă prefigurează, ca misterul credinţei, ideea botezului şi, totodată, cea a victoriei lui Isus asupra morţii…” (E.A. Panaitescu). “Sensul mitului, la care se face aluzie aici, este insuficienţa puterilor omeneşti, oricît de mari, atunci cînd pretind să egaleze ori să întreacă însăşi divinitatea. Pentru a cînta noul ţinut, care aparţine lumii divine, Dante cere ajutorul, acompaniamentul acelui cîntec supraomenesc ce le-a învins odinioară pe fiicele lui Pieriu. Cu o semnificaţie asemănătoare, în cîntul I din Paradis, va fi amintită întrecerea dintre Apolo şi Marsia” (Chiavacci Leonardi).

Pg_I_3

 

«Dulcea culoare de safir oriental, ce se-aduna în aspectul senin al văzduhului, pur pînă la primul cerc, ochii mei a reînceput să-i bucure, îndată ce-am ieşit din văgăuna moartă, care mi-a întristat ochii şi pieptul. Frumoasa planetă ce-mbie la iubire înveselea tot Orientul, acoperind Peştii care o însoţeau» (v. 13-21). Culoarea pură a zorilor de zi i-a reconfortat privirile protagonistului. Planeta Venus, simbol al frumuseţii şi al iubirii, umplea orizontul cu lumina sa şi ascundea constelaţia Peştilor. “Cele două terţine insistă pe opoziţia dintre atmosfera luminoasă şi senină de acum şi întunericul infernal din trecut. Purgatoriul este determinat şi precizat de termenii dulce, senin, pur, Infernul de văgăuna moartă şi de participiul întristat. Tocmai aceşti termeni subliniază prin antiteză adjectivele ce accentuează clima nu doar fizică, ci mai ales morală a Purgatoriului. Dacă Infernul e întristător, Purgatoriul e îmbucurător; primul generează o atmosferă de moarte, al doilea de înviere şi seninătate interioară” (T. Di Salvo). “Orientul este partea cea mai luminoasă şi veselă a întregului orizont, înainte de răsăritul soarelui; este de asemeni, simbolic, punctul din care se naşte lumina, adică Dumnezeu. De aceea fixarea orientului confirmă că Dante este conştient de regăsirea lui Dumnezeu, care se prezintă deocamdată prin lumina blîndă şi slabă a zorilor. Pe de altă parte Venus, întrucît prevesteşte lumina soarelui, este asimilată Luceafărului, care în liturghia creştină indică fuga de întuneric şi preanunţă venirea Celui ce ne va ajuta de-a lungul zilei presărate de ispite” (T. Di Salvo). “Aluzia la planeta Venus, prin calificative (frumoasa… înveselea) care se referă direct la zeiţa frumuseţii şi a iubirii, are o semnificaţie alegorică, prin care iubirea păgînă, celebrată de poeţii antichităţii clasice, este interpretată ca o simplă, imperfectă prefigurare a singurei iubiri demne de acest nume: mila creştină” (E.A. Panaitescu).

purgatoriu3

Advertisements