Dante umblă să caute libertatea (2)

by Laszlo Alexandru

Pg_I_4
«Eu m-am întors pe mîna dreaptă şi mi-am aţintit mintea spre celălalt pol şi am văzut patru stele nicicînd zărite decît de primii oameni. Părea că cerul se bucură de sclipirea lor; vai, loc pustiu din Septentrion, ce mult îţi lipseşte vederea lor!» (v. 22-27). Dante se răsuceşte la dreapta, spre polul opus, unde vede patru stele pe care doar Adam şi Eva le-au observat. Din păcate acestea sînt invizibile din emisfera coruptă de păcat, a oamenilor muritori. “Cele patru stele care strălucesc pe cerul sudic şi pe care doar Adam şi Eva, înainte de alungarea lor din Paradis (situat, pentru Dante, în vîrful muntelui Purgatoriului) au putut să le vadă, simbolizează cele patru virtuţi cardinale. Acest simbol trebuie interpretat – din cîte notează Raimondi, pe baza unor observaţii ale lui Singleton – în sensul că Dante regretă «o pierdere iremediabilă, înscrisă pentru totdeauna în istoria omului, prin care nimeni nu se va mai putea întoarce în paradisul pămîntean, cu aceeaşi nevinovăţie şi cu simţul dreptăţii pe care Dumnezeu i le dăruise, prin intermediul lui Adam, naturii umane». Acest regret «se colorează de tristeţe şi poartă cu sine, de fapt, amărăciunea condiţiei umane, a omenirii noastre de după Eden, inevitabil obosite şi corupte, lipsite pentru totdeauna de dulcea fericire a inocenţei. Astfel simbolul este filtrat prin accente omeneşti, care au vibraţia poeziei», arată Sansone (E.A. Panaitescu). “Apele Purgatoriului nu sînt navigabile pentru oameni. Sînt o barieră pusă de Dumnezeu, care poate fi depăşită doar cu ajutorul graţiei: atunci spaţiul respectiv se deschide, iar omul dobîndeşte şi capacitatea de a vedea şi a găsi valori, despre care mai înainte avea o experienţă limitată sau o cunoaştere imperfectă. Cucerirea Purgatoriului echivalează cu descoperirea purităţii anterioare păcatului originar” (T. Di Salvo).

Pg_I_5

«Cum mi-am desprins privirea de la ele, întorcîndu-mă puţin spre celălalt pol, de unde Carul pierise, am văzut lîngă mine un bătrîn singur, aşa demn de cinste la înfăţişare, cît nici vreun fiu nu-i datorează tatălui» (v. 28-33). Revenind cu privirile spre polul arctic, unde nu se mai zărea Carul Mare, dispărut sub linia orizontului, Dante a observat lîngă el un moşneag respectabil. “Bătrînul pe chipul căruia converg, aproape izolîndu-l «într-o sfîntă oază de lumină» (Momigliano) razele celor patru stele ce împodobesc şi sfinţesc cerul sudic, este Marcus Porcius Cato (95-46 î.C.), perseverent apărător al libertăţii şi al instituţiilor republicane, într-o perioadă cînd, prin lupte sîngeroase, se conturau la Roma noile forme de guvernare, impuse cu forţa şi bazate pe reunirea puterii în mîinile unui singur om, care vor conduce, cu Augustus, la imperiu. S-a opus în tinereţe dictaturii lui Sulla, apoi, împreună cu Cicero, conspiraţiei distructive a lui Catilina. A denunţat pericolele incluse în forma de guvernămînt a primului triumvirat, care tindea să se suprapună peste magistraturile republicii. În războiul civil dintre Cezar şi Pompei, a fost adeptul acestuia din urmă. După moartea lui Pompei, a comandat o armată de adversari ai lui Cezar în Africa. Învins la Utica, s-a omorît pentru a nu deveni prizonierul lui Cezar şi pentru a nu asista la prăbuşirea libertăţilor republicane. După ce, în Convivio şi în Monarchia, a manifestat o admiraţie necondiţionată pentru Cato, Dante îl plasează pe acest păgîn sinucigaş şi adversar al ideii imperiale ca paznic al insulei Purgatoriului, printre sufletele cărora li se asigură mîntuirea. Erich Auerbach observă că aceasta se întîmplă deoarece «povestea lui Cato este izolată de contextul său politic-pămîntean… şi a devenit figura futurorum (simbolul lucrurilor viitoare). Cato este un ‘simbol’, sau mai bine zis era astfel Cato, personajul real, care la Utica şi-a dat viaţa pentru libertate, iar Cato care apare aici este simbolul împlinit, adevărul acelui eveniment figural. De fapt libertatea politică şi pămînteană pentru care a murit este doar umbra futurorum, o prefigurare a acelei libertăţi creştine pe care acum este chemat s-o păzească». În personajul Cato – scrie De Sanctis – «se află înţeleptul antic şi ceva în plus: înţeleptul devenit creştin, pe fruntea căruia poetul a turnat apa de botez a noii religii… Există prin urmare înţeleptul din antichitate, dar şi ceva în plus: paradisul, graţia iluminantă, cele patru stele mistice din Purgatoriu, care transmit strălucire şi viaţă liniilor sale calme şi-l aseamănă unui soare»” (E.A. Panaitescu).

purgatoriu2

Advertisements