Dante umblă să caute libertatea (3)

by Laszlo Alexandru

Pg_I_6

«Barba lungă amestecată cu fire albe o purta, la fel ca pletele sale, ce i se-ntindeau îmbelşugate pe piept. Razele celor patru stele sfinte îi împodobeau astfel chipul de lumină, că-l vedeam de parcă soarele i-ar sta ‘nainte» (v. 34-39). Cato avea barbă şi plete lungi, cu fire albe, revărsate pe piept. Cele patru stele îi iluminau intens chipul. “Este portretul fizic şi totodată moral al unui om înzestrat cu o mare putere, înnobilată de părul alb; Cato, personajul lui Dante, are solemnitatea unui profet sau a unui patriarh biblic” (T. Di Salvo). “Cato în realitate nu era bătrîn cînd a murit (avea cam 47 de ani), însă Dante îl prezintă ca atare – de altfel părul alb apare şi la Lucan – fiindcă astfel se potriveşte în textul său” (Chiavacci Leonardi).

Pg_I_7

 

«‘Cine sînteţi voi, care urcînd prin rîul orb aţi fugit din temniţa eternă?’, a spus el, clătindu-şi cuvioasa coamă. ‘Cine v-a condus, sau cine v-a făcut lumină, ieşind din adînca noapte ce mereu ţine în beznă valea infernală? S-au frînt legile abisului? ori s-a schimbat vrerea nouă în ceruri încît, damnaţi, veniţi la stîncile mele?’» (v. 40-48). Cato se interesează în legătură cu prezenţa neobişnuită a lui Virgiliu şi Dante prin acele ţinuturi. “În întrebările pe care Cato le adresează celor doi pelerini a fost subliniată expresia indignării (Scartazzini), a spaimei (Grabher), a uimirii (Fassò). Mattalia vede în Cato «trăsăturile psihologice ale legalistului aspru, ale bănuitorului (ca să nu spunem chiar ale birocratului) păzitor al Regulamentului». Astfel de caracterizări totuşi, din exces de realism psihologic, nu redau maestatea figurii lui Cato, aura miraculoasă ce-l înfăşoară, supranaturalul care se întrupează în el. Notează oportun Sansone că «la rădăcina întrebării sale se află presimţirea unui fapt supranatural, care susţine călătoria celor doi pelerini», pe cînd Raimondi, analizînd versurile 40-48, observă: «Toate întrebările lui aparţin unui om surprins, care vrea să afle şi îşi hărţuieşte interlocutorul; dar indicaţia privind cuvioasa coamă, care întrerupe discursul, ca pentru a marca tonalitatea scenei printr-o vagă trimitere, poate, la fălcile lînoase (lanose gote) ale lui Caron, şi încă mai mult formulele din sfera numinosului şi antitezele grave care îi încarcă apostrofarea (de la lumină la adînca noapte, de la valea infernală la legile abisului, de la vrerea nouă la damnaţi, veniţi la stîncile mele) dezvăluie că, întrebîndu-l pe Virgiliu, Cato nu urmăreşte să se informeze, ci să provoace în cel ce se află în faţa lui o luare de poziţie, care trebuie ulterior să dobîndească, de fapt, valoarea unei abjurări, a unei hotărîte renunţări»” (E.A. Panaitescu). “Cato crede că cele două suflete damnate au fugit din Infern. El le-a văzut ieşind prin deschizătura din temniţa eternă. Să se remarce realismul viu al întrebării, care stabileşte îndată un precis raport omenesc între cei doi pelerini şi umbra aceea aproape inaccesibilă şi ireală, cum părea pînă atunci bătrînul măreţ” (Chiavacci Leonardi). “La stîncile mele: apare pentru prima dată, în locul singuratic pînă acum definit, muntele stîncos. Treptat Dante va oferi şi alte elemente ale peisajului (insula, plaja, marea), care se compune astfel în privirile cititorului, de parcă ar urmări ochiul pelerinului abia sosit” (Chiavacci Leonardi).

Pg_I_8

 

«Atunci călăuza m-a prins repede şi cu vorbe şi mîini şi semne cuvioase mi-a îndemnat picioarele şi privirile. Apoi a răspuns el: ‘Nu din voia mea am venit: o doamnă s-a pogorît din ceruri, la ale cărei rugăminţi l-am ajutat pe acesta însoţindu-l» (v. 49-54). Virgiliu îl îndeamnă pe Dante la umilinţă şi începe să-i explice degrabă lui Cato situaţia: ei doi se află acolo ca urmare a voinţei divine. “Ritualul liturgic se conturează mai precis: alături de penitent se află un garant care, după ce l-a recunoscut pe preot, cu un gest rapid îl invită pe protejatul lui să îngenuncheze umil, ca un novice. Dar totodată în cadrul ritualului se află avertismentul istoric: lumea clasică, Virgiliu, îl recunoaşte în Cato pe reprezentantul noii civilizaţii şi pe aceasta, alături de discipolul său, o omagiază, scoţîndu-şi în evidenţă propriile limite şi imperfecţiuni, ce pot fi depăşite doar în saltul de la finit la infinit, realizat prin venirea lui Isus” (T. Di Salvo). “Vorbirea lui Virgiliu urmează regulile retoricii şi cu un mare respect, însoţit de caracteristica sa pătrundere psihologică, ţinteşte să-l convingă pe gardianul sever. Întîi oferă o motivaţie amplă a expediţiei, amintind la început şi la sfîrşit voinţa din ceruri (v. 53, 68), căreia nimeni nu i se poate opune; apoi foloseşte captatio benevolentiae, amintindu-i lui Cato glorioasa lui moarte, mîntuirea finală, soţia iubită pe pămînt; în fine peroratio, sau cererea finală (Lasă-ne a merge…), care ar fi oricum inutilă, dată fiind voinţa divină a călătoriei” (Chiavacci Leonardi).

purgatoriu8

Advertisements