Dante umblă să caute libertatea (5)

by Laszlo Alexandru

Pg_I_12

«N-am frînt noi legile eterne, fiindcă acesta trăieşte, iar Minos nu mă leagă; ci sînt din cercul unde-şi ţine ochii cuvioşi Marzia ta, care din priviri încă te roagă, o, suflet sfînt, s-o ţii a ta: pentru iubirea ei aşadar spre noi te-apleacă. Lasă-ne a merge prin ale tale şapte-mpărăţii; pentru tine îi voi mulţumi, de crezi că-i demn în adîncuri să fii numit’» (v. 76-84). Venirea celor doi nu încalcă legile divine. Dante încă mai trăieşte, iar locul lui Virgiliu este în Limb, la marginea Infernului, acolo unde se află şi soţia lui Cato. În numele iubirii pentru ea, călăuza îl roagă pe paznicul Purgatoriului să le permită trecerea. “Marzia, soţia lui Cato şi apoi a lui Quintus Hortensius, după moartea acestuia s-a măritat din nou cu Cato. În Convivio (IV, XXVIII, 13-19) Dante interpretează alegoric revenirea Marziei la primul ei soţ, văzînd aici simbolul întoarcerii sufletului la Dumnezeu, în perioada senectuţii.” (E.A. Panaitescu). “În tulburarea lui Virgiliu – observă Bigi – «Dante a vrut să exprime atitudinea ştiinţei sau a raţiunii umane, confruntate cu conştiinţa condiţiei noi a libertăţii: o atitudine complexă, în care siguranţa că ne bucurăm de autorizarea teologică, pentru a înfrunta înalta datorie ce aşteaptă sufletul penitent, nu exclude încercarea de a se recurge şi la mijloacele omeneşti nobile, dar aici inadecvate, ale vorbirii împodobite şi afectuoase. Această semnificaţie a lui Virgiliu (despre care comentatorii moderni nu spun prea multe) nu le-a scăpat primilor comentatori; iar Buti, în legătură cu pomenirea Marziei de către Virgiliu, observă: ‘Se poate nota că Virgiliu vorbeşte astfel, pentru a da de înţeles că raţiunea omenească nu învaţă despre lucrurile din cealaltă viaţă decît practicînd în aceasta lucrurile pămînteşti’»” (E.A. Panaitescu).

Pg_I_13

«‘Marzia mi-a încîntat aşa de mult privirile, cît timp am fost dincolo’, a zis el atunci, ‘că orice de la mine-a vrut, am făcut. Acum, de cînd adastă dincolo de apa ticăloasă, nu mai poate să mă mişte, prin legea care s-a creat cînd am plecat» (v. 85-90). Cato îşi aminteşte cu duioşie de iubirea sa de odinioară pentru Marzia. Însă aceste sentimente nu mai au putere de influenţă în noul tărîm, după moarte. “Există o despărţire netă între lumea căreia îi aparţine Marzia şi la care se raportează Virgiliu, respectiv lumea în care se află Cato şi în care el a fost plasat de învierea lui Isus. Cele două universuri sînt despărţite, dar nu contrapuse, de misterul lui Isus, de graţia mîntuitoare care nu i-a cuprins pe cei care, alături de Virgiliu şi Marzia, au rămas în Limb” (T. Di Salvo). “Trebuie să înţelegem despre Cato – mort înainte de Cristos, în anul 46, şi plasat în Limb, ca Marzia şi Virgiliu – că a ieşit de acolo atunci cînd Isus a coborît după moarte să-i elibereze pe cei drepţi din era precreştină (Inf. IV, 52-63). (…) Dante şi l-a imaginat aşadar mîntuit pe Cato; după cum vom vedea, acesta nu e singurul caz printre păgînii drepţi, mîntuiţi în poem; în Paradis îi vom găsi pe gloriosul Traian şi pe umilul Rifeu. În tradiţia creştină s-a spus mereu că omul cu conştiinţa dreaptă va fi mîntuit – chiar dacă nu cunoaşte evanghelia lui Isus – prin graţia deosebită a Domnului. Dar spiritul prin excelenţă liber al lui Dante preia şi dezvoltă cu deosebită ardoare această idee, la fel ca alte motive înrudite ale creştinismului: toată acea linie evanghelică şi paulină ce privilegiază spiritul în faţa literei” (Chiavacci Leonardi).

Pg_I_14

«Dar dacă o doamnă din ceruri te poartă şi te conduce, cum spui, sînt de prisos linguşelile: de-ajuns e ca-n numele ei să mă rogi» (v. 91-93). Dacă expediţia lui Dante e hotărîtă de voinţa divină, toate celelalte argumente măgulitoare, cu valoare personală, sînt inutile. “Din iubire nu pentru Marzia, ci pentru Beatrice, el va fi de acord cu cererea lui Virgiliu. Dante trebuie pus pe traseul care duce la Beatrice: călătoria omului îl are ca punct final pe Cristos, nu lumea mereu limitată de pe pămînt” (T. Di Salvo).

purgatoriu7

Advertisements