Dante umblă să caute libertatea (6)

by Laszlo Alexandru

Pg_I_15

«Du-te aşadar şi fă astfel ca pe el să-l încingi cu stuf neted şi să-i speli chipul, ca orice murdărie să i se şteargă; fiindcă nu s-ar cădea, cu ochiul acoperit de vreo pată, să meargă în faţa primului slujbaş al celor din paradis. Această mică insulă, roată pe la temelii, acolo unde o scaldă apele, e plină de stufăriş pe nămolul umed» (v. 94-102). Cato îi îndrumă spre malul mării. Virgiliu va trebui să cureţe chipul lui Dante de urmele lăsate de murdăria infernală, pentru a se prezenta în faţa îngerului de la poarta Purgatoriului. La marginea apei ce înconjoară muntele, ei vor găsi mult stuf. “Ritualul liturgic este reluat în modul cel mai evident: simbolică este trimiterea la pată şi la murdărie, semn al unei atenuate voinţe a binelui; simbolică este şi apa care o aminteşte pe cea a botezului, cea cu care ne umezim la intrarea în biserică şi cea pe care preotul o stropeşte asupra credincioşilor; simbolic e stuful neted, ce reprezintă umilinţa necesară penitentului care vrea să pornească pe calea purificării. Ansamblul se compune dintr-o serie de gesturi care ţin de ceremonialul mîntuirii” (T. Di Salvo). “Al celor din paradis: se pare că prin această determinare Cato se deosebeşte pe sine însuşi – de asemeni un slujbaş – de îngeri. El nu ţine prin urmare de Paradis. Credem, împreună cu mulţi alţii, că Dante a imaginat – dar totul este abia insinuat şi deci este inoportun să insistăm – despre Cato că ar fi destinat să rămînă la marginea Purgatoriului pînă în ultima zi (ziua măreaţă din v. 75); mîntuit, aşadar, însă neadmis să se bucure de viziunea lui Dumnezeu. Astfel poate că îşi plăteşte sinuciderea, atît de problematică şi în mintea strălucită a Sfîntului Augustin. Poezia poate să rezolve ceea ce logica nu poate nicicum” (Chiavacci Leonardi).

Pg_I_16

«nici o altă plantă cu frunze şi tulpină nu poate-avea viaţă, căci nu se mlădiază după valuri. Apoi nu vă mai întoarceţi aici; soarele vă va arăta, care tocmai răsare, să porniţi spre munte într-un urcuş mai domol’. Astfel a dispărut; iar eu m-am ridicat făr-a grăi şi m-am apropiat de călăuzul meu şi ochii spre el i-am înălţat» (v. 103-111). Alte plante, care nu sînt destul de mlădioase, nu pot trăi acolo, sînt frînte de valuri. După ritualul de curăţare, cei doi vor putea începe drumul spre munte. După aceste instrucţiuni, Cato dispare, iar Dante se îndreaptă spre Virgiliu. “Cu alte cuvinte: omul care vrea să se purifice şi să se elibereze de obstacolele păcatului trebuie să străbată calea luminată de soare, indicată de Dumnezeu” (T. Di Salvo). “Cei mai mulţi critici au văzut în Cato numai gardianul riguros şi inflexibil, accentuîndu-i fără deosebire severitatea şi asprimea. Este concludentă, între toate, judecata lui Croce, pentru care Cato este «figura în care Poetul actualizează una din laturile idealului său etic: verticalitatea rigidă, îndeplinirea datoriei primite de sus, care parcă nu se poate realiza şi nici nu poate acţiona asupra celorlalţi, pentru ca aceştia, la rîndul lor, să-şi facă datoria, fără a dobîndi o anumită asprime, fără înfăţişarea posomorîtă şi cam neîncrezătoare a celui care se păzeşte mereu pe sine şi pe ceilalţi». Această interpretare «laică» a personajului Cato nu ţine seama de interiorizarea lui progresivă şi de spiritualizarea figurii sale, în al doilea discurs pe care-l adresează pelerinilor. Notează Sansoni că în figura bătrînului «asprimea şi rigiditatea filosofului stoic sînt moderate de afecţiunea şi cumpătarea omenească» şi că, în ceea ce priveşte mai ales terţina 97-99, Cato dă de înţeles în cuvintele sale «o îndepărtare de la esenţele divine pure, care aproape că îl pune pe acelaşi plan cu cei doi ascultători ai săi şi aproape că destinde orice tensiune şi totodată deschide spre o nouă atmosferă de aşteptare a miracolului. Îngerii sînt cei din paradis, creaturi cu privilegii atît de înalte, încît Cato nu îndrăzneşte să le numească decît printr-o perifrază». Apoi, încetul cu încetul, vorbirea lui îşi pierde asprimea: «accentul lui este liniştit şi aproape familiar, iar simplitatea anunţurilor reafirmă caracterul obişnuit al supranaturalului, în forme care aici dobîndesc condiţia lirică a miracolului, adică nu prin scoaterea sa în relief, ci într-o măsură naturală (versurile 100-108)»” (E.A. Panaitescu).

Pg_I_17

«El a început: ‘Urmează-mi paşii: hai înapoi, fiindcă pe-aici coboară pajiştea spre marginile ei’. Zorii învingeau noaptea ce fugea din faţa lor, încît de la distanţă am cunoscut tremurul mării» (v. 112-117). Călătorii se întorc spre ţărmul mării. În lumina zorilor se distingea sclipirea apei. “Virgiliu îşi reia misiunea de călăuză, dar îl simţim deja că e diferit: nu mai e sigur, nu mai e plin de hotărîre. Se află în prezenţa unei realităţi care şi lui trebuie să-i fie explicată şi revelată” (T. Di Salvo). “Mai mult decît în celelalte două cantice, unde reflectă o condiţie îndepărtată – în oroarea tenebrelor sau în jubilaţia luminii eterne – faţă de cea pămîntească şi care participă, în afara timpului, într-o anumită abstracţie, peisajul Purgatoriului apare ca fiind apropiat, vibrînd de o trepidaţie umană, pătruns de spiritualitate. Întîmplările de lumină şi întuneric, care îi vor însoţi pe cei doi pelerini în ascensiunea pe muntele expierii, le vor interpreta stările sufleteşti, mlădiindu-se docil pe ele. Mai ales aici «cerul nocturn şi senin care încet încet se iluminează reprezintă un preludiu maestuos şi îngîndurat pentru asceza purificatoare la care Dante se pregăteşte» (Momigliano). În terţina 115-117 gustul preţios al personificărilor – prin care apariţia luminii se configurează ca o victorie fericită asupra întunericului izgonit – se rezolvă pe planul unei impresii retrăite direct şi intens în memorie: marea se anunţă de la distanţă, prin mobilitatea luminii ce se reflectă în ea. În tremurul mării stă transpunerea vizuală a trepidaţiei celor doi călători, consimţămîntul implicat, de bun augur, al creaţiei, faţă de speranţa care-i însufleţeşte” (E.A. Panaitescu).

O emoţionantă versiune poetică a ultimei terţine găsim în traducerea lui George Coşbuc: “Amurgu-nvins de-a zorilor lumină / pierea fugind, aşa că-n depărtare / vedeam şi marea cea de tremur plină.”

purgatoriu5

Advertisements