Casella, muzicianul din Purgatoriu (1)

by Laszlo Alexandru

Inger_luntras

Pe ţărmul mării. Apare îngerul luntraş. Uimirea sufletelor debarcate. Conversaţia cordială dintre Dante şi Casella. Un moment de delectare muzicală. Intervine gardianul Cato, care le reaminteşte tuturor exigenţele datoriei.

Pg_II_1

«Soarele ajunsese deja la orizontul al cărui meridian stă la zenit deasupra Ierusalimului; iar noaptea, care potrivnic i se roteşte, ieşea din Gange alături de Balanţă, ce-i cade din mîini cînd se-mplineşte; încît obrajii albi şi purpurii ai Aurorei frumoase, de vîrsta înaintată se îngălbeneau» (v. 1-9). Cîntul se deschide cu o precizare a timpului, în funcţie de coordonatele astronomice. Soarele răsărea în Purgatoriu. “Pentru a înţelege pasajul trebuie să ne raportăm la astronomia medievală. Ierusalimul era plasat în centrul Emisferei boreale, singura locuită de oameni. Cele două puncte extreme, la 900 fiecare de centru erau, la orient Gangele şi la occident Cádiz. Purgatoriul era la polul opus, pe aceeaşi axă cu Ierusalimul, şi avea ca puncte extreme, la 900 fiecare, la orient Cádiz şi la occident Gangele. De aceea cînd se spune că soarele este la orizontul Ierusalimului, aceasta înseamnă că apune pe pămînt şi răsare în Purgatoriu. Şi întrucît cele două emisfere, boreală şi australă, sînt la antipozi, atunci cînd noaptea îşi face ocolul, ea se mişcă în sens opus soarelui: dacă este ziuă în Purgatoriu, este noapte pe pămînt” (T. Di Salvo). “Această a doua terţină a fost judecată de cineva (Pistelli) inutilă, dar trebuie să obiectăm la o asemenea observaţie că ceea ce poate părea, la o primă lectură, ca o simplă demonstraţie de erudiţie evocă în poezia din acest pasaj sensul ordonat al desfăşurării evenimentelor din cosmos, drept care oricărei apariţii de aştri pe bolta cerească îi corespunde apariţia contrară, la antipozi, într-un raport imens faţă de capacităţile noastre de judecată şi înţelegere, dar care îşi găseşte măsura exactă în mintea ordonatoare a lui Dumnezeu” (E.A. Panaitescu).

Zodiaco

Pg_II_2

«Noi eram încă pe ţărmul mării, ca lumea care se gîndeşte la drumul său, de umblă cu inima şi stă-n loc cu trupul. Şi iată cum, la sosirea dimineţii, prin aburii groşi, Marte străluceşte roşiatic la apus, peste solul marin» (v. 10-15). Virgiliu şi Dante s-au oprit nesiguri pe ţărmul mării, asemeni unor pelerini mînaţi de dorinţa călătoriei, dar care ezită în ce direcţie să pornească. În faţa ochilor lui Dante a apărut pe neaşteptate o lumină puternică, asemănătoare planetei Marte, care sclipeşte roşie la asfinţit, înfăşurată în aburii mării. “Începe să se precizeze sentimentul dominant al cîntului, care nu e exultant şi nici doar elegiac, ci de frumuseţe matinală, de suavitate a amintirilor celui ce se plasează la limita ideală a vieţii şi, înainte de-a înfrunta noi situaţii, îşi reaminteşte cu blîndeţe trecutul favorabil, din care se iveşte chipul drag al unui prieten, ca pentru a sintetiza minunatele lucruri iubite şi pierdute” (T. Di Salvo). “În structura ei, această terţină aminteşte muzica obosită din versurile 118-120 ale cîntului I. Cei doi pelerini sînt singuri, pe malul acelei mări unde au asistat – după lunga, interminabila noapte infernală – la miracolul reînnoit al zorilor. Se gîndesc la drumul de străbătut, care va fi şi el anevoios şi aspru, deşi iluminat de Graţia de-acum binevoitoare şi vizibilă în strălucirea ei. Virgiliu, acel înţelept, care pe toate le ştie, nu mai e călăuza plină de autoritate din Infern, fiindcă «dacă în Infern înţelepciunea vechii poezii putea spune totul, întrucît în Infern este suficientă doar natura umană, acum Virgiliu însuşi se află în faţa unei lumi complet noi, care nu se mai conduce după raţiunea umană. În cîntul al XI-lea din Infern raţiunea lui Virgiliu cuprinde în sine şi domină perfect structura infernală. Aici deja nu: chiar peisajul este, încă din primul cînt, expresia unui gol ce nu poate fi umplut de natura umană, ci invocă un ajutor superior, care să înalţe spre o dimensiune metafizică mai intensă, spre însăşi viaţa lui Dumnezeu» (Montanari)” (E.A. Panaitescu).

Pg_II_3

«aşa mi-a apărut, de-aş mai vedea-o iar, lumină pe mare venind atît de iute, că mişcarea sa nici zborul n-o întrece. Pe care, îndată ce mi-am retras o clipă ochiul, pentru a-l întreba pe călăuzul meu, am revăzut-o mai strălucitoare şi mai mare» (v. 16-21). Lumina s-a apropiat cu repeziciune de Dante, de pe mare. Călătorul s-a răsucit spre Virgiliu, pentru a-i cere lămuriri. “Versurile 10-12 au marcat un fel de oprire în expunerea obiectivă a faptelor, o pauză în evoluţia acţiunii, o reculegere meditativă a sufletului, încă trepidant după dureroasa încercare infernală, încă nesigur în privinţa căilor propriei mîntuiri şi copleşit parcă de atmosfera miraculoasă în care se află scufundat (…). După versul al 13-lea povestirea se reia, trepidaţia se schimbă în aşteptarea plină de încredere, peisajului, pînă acum plin de presimţiri, dar nemişcat, i se imprimă o mişcare foarte rapidă. Este o pată simplă, care mai întîi apare ca o scînteie ameninţătoare (…), pentru a se debarasa apoi de orice ambiguitate terestră şi a deveni lumina din versul al 17-lea şi a se înconjura apoi, pe părţile laterale, de o candoare încă informă. Realismul, în virtutea căruia Dante identifica imediat în prima cantică aspectul esenţial al unei forme din lumea sensibilă, al unei atitudini umane, al unui caracter, lasă locul în Purgatoriu unei reprezentări graduale a realităţii, căci realitatea din Purgatoriu nu se mai configurează în caracterul definitiv al unei sentinţe deja aplicate, aşadar în fixitatea pe care o singură privire este în măsură să o dezvăluie în mod plastic, ci – în calitatea de itinerariu spre perfecţiune, de îndeplinire a unor acte simbolice care se desfăşoară în timp – i se destăinuie progresiv sufletului, ce a devenit demn de a o percepe. Această gradualitate a manifestării realităţii – în care se concretizează artistic procesul de cucerire treptată a Binelui de către sufletele care se purifică – stă la temelia stilistică a celei de-a doua cantice, pe care unii critici au definit-o «picturală», în opoziţie cu aceea, mai limpede conturată, caracterizată ca «sculpturală», a Infernului” (E.A. Panaitescu).

dore_penitenti

Advertisements