Casella, muzicianul din Purgatoriu (3)

by Laszlo Alexandru

angelo_nocchiero

Pg_II_7

«La pupă stătea luntraşul ceresc, ce părea întipărit de preafericire; şi sute de duhuri înăuntru şedeau. ‘In exitu Israel de Aegypto’ cîntau toţi într-un glas şi celelalte scrise-apoi în psalm. Le-a făcut semnul sfintei cruci; la care ei s-au năpustit cu toţii pe ţărm: iar el a plecat, cum a venit, cu zor» (v. 43-51). Îngerul îşi conducea ambarcaţiunea de la pupă, într-o atitudine maiestuoasă. Sutele de suflete transportate cîntau în cor psalmul biblic de slavă pentru scăparea din robie. Ajuns la destinaţie, luntraşul le-a binecuvîntat, iar duhurile au alergat pe mal. Barca a plecat înapoi în grabă. “Să se compare această barcă şi cea a lui Caron, dar mai ales atitudinea de cumplită disperare a sufletelor infernale, care săreau în barcă, şi cea de linişte senină a acestor suflete: vedem abisul care desparte răul de bine” (T. Di Salvo). “Acest psalm, cu numărul CXIII, sărbătoreşte eliberarea israelienilor din captivitatea egipteană şi prin urmare este legat de condiţia sufletelor care se eliberează de pe pămînt şi pornesc spre purificare” (T. Di Salvo). “Şi cîntarea cu aceeaşi voce este un indiciu al acţiunii unitare a sufletelor şi o repudiere a caracterelor egoiste şi individualiste, care pe pămînt, dar şi în Infern, îi marchează pe cei care li se opun celorlalţi şi pierd simţul colectivităţii, al comunităţii, care înseamnă hotărîrea de a participa laolaltă a tuturor la acelaşi act unificator. De acum înainte va fi o constantă a tipului de penitenţă din Purgatoriu. Iar din acest cor pe o singură voce – care se exprimă într-un cîntec monodic, conform modulului adoptat de muzica medievală – va începe să facă parte şi Dante, al cărui itinerariu începe a se defini ca expediţia individului, dinspre singurătatea sa, dinspre izolarea sa, către comunitatea care dobîndeşte un sens, atunci cînd se supune unui ţel care pe toate le leagă şi le uneşte” (T. Di Salvo). “Cîntau: este primul cîntec care se aude în Purgatoriu şi, după cum se va vedea, este primul dintr-o lungă serie. De fapt pe fiecare cornişă va răsuna un cînt liturgic – format din rugăciunile sau psalmii cei mai cunoscuţi, care se recitau atunci în biserică de către cler şi popor – ca trimitere la gîndurile cereşti, la mîntuirea obţinută, la iubirea divină. În fiecare, un cuvînt cunoscut are rolul de aluzie (de obicei sînt citate doar două sau trei cuvinte, de la început, ca aici), iar cîntecul, prin blîndeţea şi armonia sa, e destinat, la fel ca frumuseţea naturii, să transmită ideea de divinitate” (Chiavacci Leonardi).

Pg_II_8

«Mulţimea oprită acolo părea rătăcită prin ţinut, privind în jur ca omul ce noi lucruri încearcă. În toate părţile străpungea ţinutul soarele, care cu săgeţile lui gonise din vîrful cerului Capricornul, cînd lumea nouă şi-a ridicat fruntea spre noi, zicîndu-ne: ‘De ştiţi, arătaţi-ne calea de mers pe munte’» (v. 52-60). Sufletele debarcate priveau roată dezorientate şi le-au cerut ajutorul celor doi călători. Razele soarelui deja se răspîndeau peste tot, se făcuse ziuă. “Sentimentul de aşteptare, de suspendare, al celor doi poeţi se extinde şi la noii-veniţi, de asemeni incapabili să treacă de la momentul de rugăciune la cel de religiozitate pusă în practică” (T. Di Salvo). “Imaginea soarelui care îşi aruncă săgeţile este de ascendenţă clasică, unde soarele este identificat cu Apolo, care înarmat cu săgeţi urmărea vînatul; în cazul de faţă, capricornul. Această constelaţie primăvara se află foarte departe de soare şi de aceea pare urmărită de el” (T. Di Salvo).

Pg_II_9

«Şi Virgiliu a răspuns: ‘Voi credeţi poate că noi cunoaştem aceste locuri; dar sîntem drumeţi ca voi. Abia de-am ajuns, chiar înaintea voastră, pe altă cale, ce-a fost aşa de aspră şi grea, că urcuşul de-acum ne va părea o joacă’. Duhurile care m-au priceput după suflare că-s încă viu, uimite au pălit» (v. 61-69). Virgiliu îi asigură pe noii-veniţi că nici ei nu cunosc drumul, fiindcă au ajuns doar cu puţin mai devreme, venind pe un drum mai dificil, faţă de care ascensiunea în Purgatoriu va fi mai uşoară. Sufletele penitente şi-au dat seama că Dante încă n-a murit şi au rămas uluite. “Acest motiv al personajului Dante care, recunoscut ca fiind viu, stîrneşte uluirea sufletelor, îndemnîndu-le să-i vorbească, ne însoţeşte în toată cantica. Prezenţa unui om viu nu este doar semnul uneia dintre modalităţile misterioase de acţiune ale lui Dumnezeu, ci şi o legătură între realitatea istorică, de care ţine el, şi lumea de dincolo: se naşte de aici o constantă confruntare între o experienţă deja încheiată şi una care se înfăptuieşte, şi care se rezolvă într-o judecată despre distanţa care îi desparte pe oameni de idealurile religioase şi sociale prin care se ajunge pe lumea cealaltă” (T. Di Salvo).

Advertisements