Casella, muzicianul din Purgatoriu (6)

by Laszlo Alexandru

spiriti_Purg

Pg_II_16

«Şi eu: ‘De noua pravilă nu-ţi opreşte memoria sau folosirea cîntului drăgăstos, ce-mi alina adesea zbuciumul, fii bun şi împacă-mi sufletul care, laolaltă cu trupul meu venind aici, e tare ostenit!’» (v. 106-111). Dante îl roagă pe muzicianul Casella să-i intoneze o canţonă de iubire, ca pe vremuri, cînd îl reconforta în timpul vieţii, dacă nu cumva noua lege de după moarte i-o interzice. “Putem înţelege că Dante îi cere prietenului un cîntec de iubire, fie şi alegoric, care să aibă însă puterea de a potoli patimile şi care să fie important nu atît pentru conţinutul său, cît pentru tehnica sa. De fapt în Convivio (II, XIII, 24) Dante scrie că muzica are o mare putere de atracţie şi îndeamnă la oprirea activităţilor intelectuale şi sentimentale care îl agită pe om. La muzică şi la tehnica muzicală Dante s-a priceput, dacă e adevărată informaţia pe care ne-o transmite Boccaccio, că poetul în tinereţe s-a bucurat de sunete şi cîntece şi i-a frecventat pe muzicanţi, cărora le-a oferit texte de pus pe note” (T. Di Salvo).

Pg_II_17

«‘Iubirea care-n mintea mea vorbeşte, a-nceput el atunci aşa de gingaş, încît gingăşia încă-mi sună dinăuntru. Maestrul meu cu mine şi cu acea lume care era cu el păream aşa de fericiţi, parcă ne vrăjise mintea» (v. 112-117). Casella a pornit să interpreteze, cu multă sensibilitate, o melodie compusă pe versurile lui Dante. Cei doi poeţi au stat pe loc să-l urmărească fascinaţi. “Amor che ne la mente mi ragiona este versul cu care începe canţona comentată în cartea a III-a din Convivio. Dante analizează această canţonă în mod alegoric, încercînd să demonstreze că laudele pentru femeia iubită sînt laude adresate filosofiei şi îşi încheie comentariul îndemnîndu-i pe oameni să urmeze învăţăturile filosofilor. Dar, făcînd abstracţie de învăţătura doctrinară, compoziţia, care în mai multe locuri se întîlneşte cu melodia foarte curată, aminteşte motive şi forme dintre cele incluse în Vita Nova. Este – notează Chiari – «canţona extazului fericit în iubire, atît de fermecător încît pînă şi intelectul deraiază… şi este canţona imposibilităţii absolute de a exprima în cuvinte ceea ce simte sufletul». În ce priveşte sensul întregului episod al lui Casella, sînt de mare interes următoarele observaţii ale lui Montanari: «Mitul virgilian al întîlnirii lui Enea cu tatăl defunct semnifica iluzia amintirii, care ţi-l face prezent o clipă pe cel dispărut, cu acelaşi sens pe care ţi-l dădea prezenţa vie care, după o clipă, te-a părăsit, făcînd şi mai dezolat sentimentul absenţei iremediabile. Dante cunoaşte prea bine o asemenea experienţă umană: dar la mitul iluziei rapid decepţionate se adaugă aici un suprasens, fără a-l distruge pe primul: prietenia cea mai înaltă şi eternă… nu se mai mulţumeşte cu simţurile trupeşti; şi totuşi, în trecerea de la temporal la etern, de la trupesc la spiritual, suferă de o dureroasă ruptură… Vechea temă a consolării prieteniei, retrăită mai întîi în atmosfera iubirii curteneşti, retrăită apoi în clima laudei solemne a filosofiei, simţită ca ţintă supremă a măreţiei umane, răsună acum ca o consolare umană, în care se topesc laolaltă muzica, prietenia, filosofia…»” (E.A. Panaitescu).

Pg_II_18

«Stăteam toţi înlemniţi şi-atenţi la notele sale; dar iată-l pe vrednicul bătrîn strigînd: ‘Ce-nseamnă asta, suflete leneşe? ce neglijenţă, ce trîndăvie-i asta? Daţi fuga la munte să vă lepădaţi de scoarţa ce nu vă lasă spre Dumnezeu învederat’» (v. 118-123). Fascinaţia spiritelor penitente şi a celor doi poeţi, în faţa melodiei intonate de Casella, este sfîşiată de intervenţia aspră a lui Cato. Paznicul Purgatoriului îi ceartă pe toţi pentru lenea care le-a întrerupt traseul pocăinţei. “La extazul sufletelor, încă înlănţuite, prin legătura spirituală a muzicii, de ceea ce parţial pur şi fericit le reapare din trecut, se contrapune dramatic porunca lui Cato. Starea contemplativă fiind prerogativa preafericiţilor (şi doar acestora Dumnezeu le este învederat în toată splendoarea sa), sufletele trebuie să nu mai privească în trecut, spre oazele de bine, în care au crezut că zăresc prefigurată fericirea eternă. Privirea lor trebuie să se îndrepte spre viitor, nu să evite amintirea greşelilor, ci să le depăşească prin ispăşire (daţi fuga la munte). «Casella şi Cato sînt asemeni celor două teme fundamentale din cîntul al II-lea al Purgatoriului: rătăcirea uluită, nesiguranţa cam lentă şi ceţoasă, respectiv siguranţa absolută şi indiscutabilă, certitudinea fermă şi fără de greşeală. Şi dacă nu ne-am teme să cădem într-un simbolism cumva mecanic şi formal, n-am ezita să adăugăm despre Casella şi Cato că reprezintă acum cele două stări sufleteşti ale lui Dante, pelerin prin noul ţinut: siguranţa de-a realiza în sine, curînd, libertatea absolută şi rătăcirea stupefiată şi uluită care-l aruncă în ceaţă» (Marti)” (E.A. Panaitescu).

nocchiero2

Advertisements