Mioare sfioase (1)

by Laszlo Alexandru

Miniatura.napoletana

Explicaţii astronomice ale lui Virgiliu. La poalele muntelui. Turma de suflete excomunicate. Întîlnirea cu Manfred.

Pg_III_1

«Deşi fuga neaşteptată i-a răsfirat pe-aceia pe cîmpie, îndreptaţi spre muntele unde raţiunea ne îndreaptă, eu m-am strîns lîngă tovarăşul de nădejde: şi cum aş fi alergat fără de el? cine m-ar fi dus pe munte-n sus? El îmi părea cuprins de remuşcări: vai, conştiinţă demnă şi curată, mărunta greşeală cît ţi-e de amară!» (v. 1-9). Sufletele gonite de Cato au pornit în debandadă spre muntele Purgatoriului. Dante însă nu s-a îndepărtat de Virgiliu, fără care drumul său n-ar fi fost posibil. Virgiliu părea cuprins de regrete, pentru momentul de rătăcire dovedit în faţa muzicii minunate a lui Casella. “Cîntul al III-lea, la fel ca în Infern şi în Paradis, marchează începutul propriu-zis al drumului prin noul ţinut. În marele arc al invenţiei care îl închide într-o unitate, printr-o evoluţie poetică dintre cele mai înalte şi emoţionate, sînt trasate principalele teme ce marchează întregul Purgatoriu dantesc. De aici excepţionala sa importanţă în economia povestirii: sînt stabilite nu doar semnificaţia spirituală pe care Dante a vrut s-o dea Purgatoriului său, dar şi limbajul, imaginile, peisajul, iar formele ce exprimă acea semnificaţie au ajuns la o măsură pe care mai apoi toată cantica va trebui s-o confirme” (Chiavacci Leonardi). “Cuvintele au o semnificaţie alegorică: fără raţiunea umană, fără ajutorul unei călăuze morale, nu putem dobîndi mîntuirea. Din aceste versuri de început se naşte recunoaşterea, făcută cu umilinţă, a limitării mijloacelor omeneşti; umilinţa este de aceea virtutea esenţială a tuturor sufletelor din Purgatoriu şi despre această umilinţă avem un exemplu în episodul central al cîntului. Încă din primele terţine apare tema dominantă: pe de o parte răspîndirea grupului, fuga, pe de altă parte afirmarea necesităţii umile de a rămîne laolaltă, în spatele călăuzei; dispersia produce eroare şi vrăjmăşie; recunoaşterea nevoii unei călăuze presupune recuperarea unităţii, care se realizează prin intermediul supunerii faţă de legea divină” (T. Di Salvo). “Virgiliu, suflet din Limb, nu este supus legii lui Cato şi de aceea severa admonestare a acestuia e pentru el avertismentul excluderii din lumea expierii, pentru care se pregătesc ceilalţi: de aici provine tulburarea lui profundă, mai mult decît din mărunta neglijenţă” (T. Di Salvo).

Pg_III_2

«Cînd picioarele lui au renunţat la graba ce ne văduveşte de nobleţe toate gesturile, mintea mea, care mai-nainte era înţepenită, şi-a lărgit atenţia în cutreierare şi mi-am îndreptat chipul spre muntele care spre cer zvîcneşte înalt din apă» (v. 10-15). După un timp Virgiliu şi-a încetinit mersul, iar Dante şi-a întors atenţia spre peisajul înconjurător. “Acest început de cînt cuprinde cîteva observaţii de ordin moral sau comportamental (…), pentru a crea o climă de seriozitate şi nobleţe, atît în privinţa sentimentelor, cît şi a comportamentului. Sînt o slabă, dar coerentă prefigurare a personajului Manfred, care e purtător de nobleţe, de curtoazie: aerul de palat se respiră înainte de a pătrunde acolo” (T. Di Salvo).

Pg_III_3

«Soarele, care ardea roşu din spate, mi-era-ntrerupt în faţă, căci în mine se sprijinea cu razele. M-am răsucit, de teamă c-am fost părăsit, cînd am văzut doar pămîntul negru-nainte; iar alinarea mea: ‘De ce nu te bizui?’ a-nceput a-mi reproşa: ‘nu crezi că-s lîngă tine şi te conduc?» (v. 16-24). În lumina roşie a soarelui, Dante şi-a văzut reflectată doar propria umbră pe jos. Crezînd că a fost părăsit, s-a întors către Virgiliu, care l-a dojenit pentru neîncrederea manifestată. “Se repetă tema nesiguranţei şi a uimirii ce caracterizează această primă parte a canticei. Pe de o parte ochiul poetului se îndreaptă încrezător spre munte, pe de altă parte revine la starea de spaimă şi suspiciune. În acest moment situaţia nu mai este de natură personală, ci se umple de semnificaţii istorice: drama omului care se pomeneşte singur, fără o călăuză, este drama istorică a celui care, exclus de la credinţă, n-a putut participa la fericire. Simbolul concret al acestei omeniri excluse de la mîntuire este Virgiliu” (T. Di Salvo). Traducerea poetică a lui Ion A. Ţundrea surpinde fidel această nesiguranţă a personajului, dată de contradicţiile oferite de peisaj: “În spate-mi soarele-şi roşea lucirea, / Dar n-avea-n faţa mea nici o vigoare / Căci trupu-mi tăia razei strălucirea”.

Albero_genealogico

Advertisements