Mioare sfioase (2)

by Laszlo Alexandru

Incipit_Purgatorio

Pg_III_4

«Seară deja e-acolo unde-mi stă îngropat trupul cu care făceam umbră: Napoli îl păstrează şi de la Brindisi a fost adus. Acum dacă nimic nu mi-i umbrit în faţă, să nu te miri mai mult decît de cerurile ce nu-mpiedică razele de la unul la altul. Să rabde chinuri, cald şi ger, asemenea trupuri, Virtutea o dispune, care, cum face, nu ni se dezvăluie» (v. 25-33). Se lasă seara la Napoli, unde a rămas îngropat trupul lui Virgiliu. Prin urmare Dante nu trebuie să se mire că, lipsit de trup, îndrumătorul său nu produce umbră, la fel cum nu e uimitor că lumina trece prin cerurile succesive. Virtutea divină nu ne dezvăluie felul în care spiritele imateriale pot totuşi suferi de cald şi frig, de parcă ar fi reale. “Problema felului în care sufletele despărţite de trup pot suferi pedepse trupeşti nu ţine doar de Comedie, ci era acută şi dezbătută în teologia creştină, care considera că e trupesc, potrivit Scripturii, focul pedepsitor din lumea cealaltă. Dante va relua chestiunea, explicitînd amplu ideea, aici schiţată, a trupurilor diafane, în cîntul XXV” (Chiavacci Leonardi). “Virgiliu a murit la Brindisi în anul 19 î.C., iar trupul său, la porunca lui Augustus, a fost transportat la Napoli şi a fost îngropat pe strada Pozzuoli. Întrucît soarele a răsărit de puţin timp în Purgatoriu şi prin urmare a apus de puţin timp la Ierusalim, la Napoli (conform calculelor lui Dante, Italia meridională se află la longitudinea de 45 de grade faţă de Ierusalim) este ora înserării. În acest moment viaţa personajului Virgiliu este aprofundată, dincolo de orice altă identificare precedentă, şi este condusă spre centrul semnificaţiei sale umane, istorice şi religioase celei mai intime (tot cîntul este bogat în ecouri virgiliene: poezia pămîntului, contemplarea cerului, tema mormintelor şi cea a trupurilor rămase neîngropate), pe cînd «se dezvoltă prima mişcare elegiacă: în indicarea trupului îndepărtat, aşadar a absenţei umbrei lui Virgiliu, vibrează mai intim deplîngerea mormîntului pămîntesc îndepărtat, iar toate determinările geografice şi istorice… sensibilizează motivul poetic al despărţirii, al depărtării, al nostalgiei, seara şi umbra transmit indirect sugestia coerentă a unei lumini atenuate şi melancolice, iar indicaţiile sepulcrale şi lentoarea îngîndurată a ritmului colaborează la o muzică funebră şi elegiacă, la crearea unui bocet afectuos şi îndurerat, care-l anticipează pe acela mai evident şi direct al lui Manfred (Binni)»” (E.A. Panaitescu).

Pg_III_5

«Nebun e cine speră că raţiunea noastră poate străbate calea infinită, ce poartă o substanţă în trei persoane. Mulţumeşte-te, seminţie umană, cu quia; căci de le-ai fi putut vedea pe toate, nu mai trebuia să nască Maria» (v. 34-39). Este o nesăbuinţă ca mintea omenească să încerce a pricepe taina treimii. Oamenii trebuie să se limiteze la constatarea fenomenelor în desfăşurare, fără a cerceta cauzalităţile sfinte. Ele le rămîn ascunse, altminteri venirea lui Isus nu mai era necesară. “De neînţeles – scria Sfîntul Pavel – sînt hotărîrile divinităţii şi de necercetat sînt căile sale. (…) Omul ajunge să priceapă gîndirea Domnului doar în Paradis, în virtutea revelaţiei şi a harului. Pe pămînt este o trufie a minţii omeneşti să considere că poate înţelege deplin acţiunea infinită a lui Dumnezeu” (T. Di Salvo). “Quia est era o formulă din limbajul filosofic: echivalează cu «faptul care există». Cu alte cuvinte Virgiliu îi invită pe oameni să se menţină în limitele cunoaşterii raţionale, care se determină ca o percepere a lucrurilor în existenţa lor obiectivă: orice cunoaştere care ar porni de la presupunerea că poate fi înţeleasă realitatea în totalitatea ei ar cădea într-o gravă eroare de trufie, aceeaşi în care au căzut filosofii şi poeţii din antichitate” (T. Di Salvo). “Raţiunea umană nu poate pătrunde în profunzimea misterului divin. Iar Virgiliu adaugă: dacă aşa ceva ar fi cu putinţă, cele mai mari minţi ale omenirii – Aristotel şi Platon (şi alături de aceştia, el însuşi) – n-ar fi rămas în întuneric şi pentru eternitate închise în dorinţa fără speranţă din Limb. Marea temă a insuficienţei raţiunii – atît de profund trăite de Dante – apare aici nu dezvoltată doctrinar, ci suferită de un om, acelaşi om care constituie emblema raţiunii, dar care e totodată persoană vie şi istorică, împreună cu durerea şi simţirea sa profundă şi delicată” (Chiavacci Leonardi).

Pg_III_6

«Şi i-aţi văzut dorind zadarnic pe unii ce-ar fi meritat potolirea dorinţei, ce le e etern dată ca suferinţă: zic de Aristotel şi Platon şi mulţi alţii’. Şi aici şi-a înclinat fruntea şi n-a zis alta şi-a rămas tulburat» (v. 40-45). Inutilă a fost osteneala unor spirite luminate ale antichităţii de-a pătrunde la rădăcina lucrurilor. Neînsoţit de sprijinul harului divin, efortul lor de cunoaştere le-a provocat doar suferinţă. Amintindu-şi că poate fi inclus el însuşi în această categorie, Virgiliu se opreşte îndurerat din explicaţii. “Această dojană este prezentă în toată cultura creştină: trebuie să acceptăm limitele pe care divinitatea a vrut să le pună cunoaşterii omeneşti; încercarea de a depăşi limitele este un act de răzvrătire destinat eşecului. De o asemenea încredere ambiţioasă în raţiunea omenească s-a făcut vinovată perioada clasică: iată motivul pentru care cei mari, ca Platon şi Aristotel, trăiesc surghiuniţi în Limb, la fel cum au trăit despărţiţi de credinţă. Şi lor, care au dorit atît de mult cunoaşterea, li s-a atribuit pedeapsa eternei dorinţi neîmplinite a viziunii lui Dumnezeu. Aici se include un motiv elegiac: Virgiliu vorbeşte despre sine însuşi, îşi dă seama de ceea ce a pierdut, de ceea ce şi-a dorit şi de actuala sa dorinţă dureroasă: de aceea se întristează, se tulbură şi tace. Dar în tulburarea lui stă sensul unei drame dureroase, ce vede o mare parte a omenirii excluse de la adevărul revelat” (T. Di Salvo). “O lectură care se opreşte doar la valoarea explicativă a versurilor 34-39, considerîndu-le ca parte centrală a discursului lui Virgiliu, riscă să nu priceapă poezia profundă care, prin intermediul umbrelor încă legate de materie (v. 21-26), se eliberează în transparenţa trupurilor celor morţi (v. 28), se contopeşte cu lumina liniştitoare a cerurilor (v. 29-30), se lasă în voia Virtuţii care pe toate le dispune, enunţînd nebănuitele porunci divine. Ideile filosofiei scolastice, care susţin gîndirea lui Dante, se îmbogăţesc de vibraţie lirică, tocmai fiindcă sînt enunţate de cel care, întrucît n-a avut niciodată experienţa acelei credinţe şi a acelui Dumnezeu, vede experienţa respectivă transformîndu-se în nostalgia după o virtute pierdută, în eterna excludere dintr-o lume acum intens rîvnită, în condamnarea sa şi a civilizaţiei căreia îi aparţine (v. 40-44). Ceea ce putea fi o scurtă digresiune, pentru a lovi nebunia celui ce-şi pune toate speranţele exclusiv în raţiune, devine motivul teologic central al întregului cînt, care este acela, conform precizării lui Binni, al excluderii şi al comuniunii sufletelor: excluderea eternă a celor pe care i-aţi văzut dorind zadarnic şi regăsita comuniune «a excomunicaţilor mîntuiţi prin căinţa lor în clipa morţii şi vii în experienţa veselă a apartenenţei regăsite, precum şi în amintirea dureroasă a trecutei excluderi»” (E.A. Panaitescu).

Trinita

Advertisements