Mioare sfioase (5)

by Laszlo Alexandru

Pg_III_13

«Cum ies mioarele din staul cîte una, cîte două, cîte trei, şi celelalte stau sfioase cu ochiul şi botu-n pămînt» (v. 79-81). Penitenţii s-au apropiat atunci de cei doi călători, pe rînd şi cu sfială, ca mioarele care ies din staul. “Prin precizia detaliilor, prin vibrarea lentă, intimă a cuvintelor, inclusiv a pauzelor, prin blîndeţea şi sfiala lor, prin efectul care precedă şi însoţeşte scena, această comparaţie este printre cele mai desăvîrşite din întregul poem” (T. Di Salvo). “Aceasta este una dintre cele mai celebre comparaţii danteşti, iar faima ei este bine meritată. Mişcării blînde şi unite a turmei, pictate cu suprema fineţe a liniilor şi graţia ritmului, îi corespunde atitudinea interioară a acestei lumi de suflete, nesigură încă de la prima sa apariţie, temătoare de orice lucru nou şi totodată simplă şi umilă, în conştiinţa de sine pe care o are. În această perfectă corespondenţă dintre comparaţie şi elementele comparate – şi adaptarea sa la peisaj şi la mişcările pînă aici delicat zugrăvite – constă secretul frumuseţii care îl vrăjeşte pe cititor. Am vrea să adăugăm că simplitatea blîndă exprimată de mioare va rămîne semnul tipic al tuturor locuitorilor din ţinut: nu încrezuţi, mîndri de ei înşişi, ci blînzi, ca figurile umane propuse în beatitudinea evanghelică, ce curînd vor defini acel animus tipic pentru Purgatoriu. Să ne limităm la a vedea aici doar un mic tablou naturalist, o măruntă idilă, înseamnă să pierdem forţa uriaşă a acestei comparaţii” (Chiavacci Leonardi).

Pg_III_14

«şi ce face prima, fac şi celelalte, bulucindu-se-n ea cînd stă pe loc, tăcute şi liniştite, fără a şti de ce; aşa văzut-am eu atunci venind fruntea acelei turme fericite, ruşinoasă la chip şi cinstită la mers» (v. 82-87). Sufletele au venit spre Dante şi Virgiliu, cu pasul temător şi umblînd laolaltă, cu atitudine sfioasă şi onestă. “Această comparaţie de admirabilă evidenţă, cu componentele, simplitatea şi blîndeţea sa, care o amintesc pe cea a porumbeilor (cîntul II, v. 124-129), e sinteza vizuală a tuturor elementelor idilice din cînt: sufletul poetului pare să se lase în seama noului sentiment de pace, pe care-l încearcă în sine şi în jurul său, pe seama comuniunii cu sufletele penitente, vrea să trăiască prin acea umilinţă cu care a fost consacrat pe plaja Purgatoriului. Chiar dacă tradiţia literară bucolică, în primul rînd a lui Virgiliu, amintirea evanghelică (sufletele prezentate prin imaginea mieilor şi a mioarelor) şi un pasaj din Convivio (I, XI, 9-10) îl susţin, acest tablou – chiar fiind «unul dintre cele mai netede studii ale întregului poem, inspirate din realitate, unul dintre cele în care Dante a găsit în mod genial cuvîntul pictural» (Momigliano) – nu reprezintă decît evoluţia extremă a temei centrale despre umilinţă, a sufletelor care se abandonează în seama voinţei divine, care sînt mulţumite de quia. De fapt observarea mişcării lente, dar sigure (cîte una, cîte două, cîte trei), a atitudinii (cu ochiul şi botu-n pămînt), a armoniei (ce face prima, fac şi celelalte), folosirea diminutivelor (pecorelle, timidette), alegerea adjectivelor (tăcute şi liniştite), pregătesc ultimele cuvinte ale comparaţiei: fără a şti de ce. Dacă tulburarea produce nesiguranţă – notează Caccia – «nesiguranţa provoacă umilinţă, şi tot cîntul se inspiră din acest motiv al umilinţei, care este de fapt virtutea opusă păcatului originar». De aceea este umil Virgiliu, care îndeamnă să ne mulţumim cu realitatea de toate zilele şi recunoaşte că are nevoie şi el de un sfat, umile sînt aceste suflete, umil va fi Dante în faţa lui Manfred, dar umil va fi însuşi «Manfred, a cărui înaltă personalitate se înclină în faţa legilor divine universale şi care, deşi îşi păstrează încă din instinct şi obişnuinţă întreaga aristocraţie regală, se lasă recunoscut nu printr-o coroană, ci prin două răni». Prima întîlnire a lui Dante cu sufletele din Purgatoriu are loc cu cele care stau cel mai departe de mîntuire, adică excomunicaţii, «a căror răzvrătire împotriva legii divine n-a fost doar individuală, ci socială, aceia care au refuzat supunerea în faţa Bisericii» şi, potrivit legii echivalenţei, ei, care în viaţă au fost aroganţi, orgolioşi, rebeli, vor trebui acum să fie blînzi, umili, docili în faţa destinului şi a voinţei altora: «sînt sufletele cele mai timide din Purgatoriu, nu numai pentru că personalitatea lor răzvrătită a fost exemplar anulată în dezonoarea excomunicării, ci fiindcă dintre toate sufletele… ele şi-au păstrat toată nesiguranţa şi teama celui care este încă destul de aproape de plaja pe care au ajuns istovite şi rătăcite» (Caccia)” (E.A. Panaitescu).

Pg_III_15

«Cînd cei din faţă au văzut pe jos lumina frîntă-n dreapta mea, încît umbra mi se-ntindea pînă la stîncă, s-au oprit şi s-au dat un pic înapoi, iar toţi ceilalţi care le veneau în urmă, neştiind de ce, au făcut la fel» (v. 88-93). Primii veniţi s-au speriat, văzînd că lumina soarelui nu trece prin trupul lui Dante, ci îi proiectează umbra pe sol. Acesta era semnul limpede că nu aveau de-a face cu un spirit imaterial. “Încă un moment unde reapar temele armoniei şi ale despărţirii: pe de o parte umbra, care se desprinde de trup şi pare să-i sfîşie unitatea, pe de altă parte duhurile îndemnate să se adune, tocmai de observarea acestei desprinderi, care le-a caracterizat viaţa păcătoasă” (T. Di Salvo).

Purgatorio_III

Advertisements