Mioare sfioase (7)

by Laszlo Alexandru

Pg_III_19

«Apoi zîmbind a spus: ‘Eu sînt Manfred, nepotul împărătesei Constanţa; drept care te rog, cînd te întorci, să mergi la frumoasa mea fată, născătoarea regilor Siciliei şi Aragonului, şi spune-i adevărul ei, dacă altele se spun» (v. 112-117). Spiritul i s-a adresat surîzător lui Dante şi i-a dezvăluit identitatea sa regală. L-a rugat să meargă, la întoarcere, pentru a-i comunica fiicei sale faptul că l-a întîlnit în Purgatoriu, deşi lumea îl credea osîndit. “Zîmbetul e destinat mai curînd să distragă atenţia interlocutorului de la oroarea rănilor şi să creeze o distanţă între povestea tragică, pe care se pregăteşte s-o evoce şi sufletul lui, care o relatează ca pe un lucru trecut, ce nu-l mai atinge şi nu-l mai doare” (Sapegno). “Zîmbind: acest zîmbet, care completează portretul regesc şi distins al tînărului principe, nu are o explicaţie raţională. S-a crezut că Manfred anticipează în gînd uimirea lui Dante, văzîndu-l mîntuit; între toate ipotezele, este cea mai probabilă, dacă trebuie să formulăm una, fiindcă pe acea nesperată mîntuire se construieşte întregul discurs ce urmează, şi ea îl umple încă de bucuria şi blîndeţea resimţite în ultima clipă a vieţii. Totuşi, cum se întîmplă cu multe nuanţe ale chipului omenesc, nu e posibil să explicăm pînă la capăt zîmbetul, care acum iluminează înfăţişarea deja blondă şi frumoasă a regelui: Dante zugrăveşte acolo, cu una din trăsăturile proprii artei sale măreţe, totodată nobleţea, rezerva interioară, bucuria spirituală şi multe altele, cum deseori între oameni străfulgerarea unei priviri sau a unui zîmbet exprimă ceea ce cuvîntul nu poate zice” (Chiavacci Leonardi). “Împărăteasa Constanţa este Constanţa d’Altavilla, soţia împăratului Henric al VI-lea şi mama lui Frederic al II-lea. Fiica lui Manfred este Constanţa, care s-a măritat cu Petru al III-lea de Aragon şi i-a avut ca fii pe Frederic al III-lea, regele Siciliei, şi Iacob al II-lea, regele Aragonului” (E.A. Panaitescu).

Pg_III_20

«După ce-am avut ruptă persoana cu două lovituri mortale, am mers plîngînd la cel ce bucuros iartă. Cumplite mi-au fost păcatele; dar nesfîrşita bunătate are braţe aşa de largi, încît îl cuprinde pe cel ce se-ntoarce spre ea» (v. 118-123). Rănit grav în bătălie, Manfred s-a căit de păcatele sale, cu lacrimi şi umilinţă, în ceasul morţii. Graţia divină este de o mare generozitate şi îl acceptă pe cel ce vine spre ea în mod sincer. “Dacă Purgatoriul este cantica sentimentelor înalte şi a iubirii, sufletul lui Dante este în continuare implicat în viaţa cotidiană şi istorie, cu drama şi tragedia vremurilor sale. Poetul îşi schimbă doar tonul, observă de la distanţă, dobîndeşte simţul perspectivei. «Manfred iese în relief nu doar pe fundalul acelui peisaj şi al sufletelor speriate care îl însoţesc, ci şi pe fundalul idealurilor profunde, al luptei grandioase, al înseşi faptelor sale amare, înălţate pînă la mila ce învinge oroarea, pînă la suferinţa care mîntuieşte, pînă la bunătatea care iartă» (Caccia). Doar subliniind cu putere deosebirea netă dintre Cumplite mi-au fost păcatele şi nesfîrşita bunătate, episodul dobîndeşte valoare şi funcţie de exemplum, de «profundă lecţie de umilinţă» (Sapegno). În figura regelui german se ilustrează pe deplin procesul de spiritualizare, caracteristic pentru a doua cantică: zîmbetul cu care i se adresează lui Dante, ca pentru a atenua imaginea oribilă a rănilor, marchează distanţa dintre tragedia vieţii sale pămîneşti şi dobîndirea seninătăţii, care l-a eliberat pe Manfred de păcate, dar îi păstrează statura de odinioară, transpunînd-o chiar într-o măreţie sfîntă, după ce-a desprins-o de orice orgoliu: aminteşte-ţi de m-ai văzut vreodatăeu sînt Manfreddrept care te rog. De fapt tonul cuvintelor sale este înalt şi distins, aproape solemnă e trimiterea la împărăteasa Constanţa, la fiica sa, născătoarea regilor Siciliei şi Aragonului, «regesc este discursul său amplu şi sintaxa latinizantă (drept care te rog, cînd te întorci…); regească este menţionarea, într-o mare de ură, doar a cadavrului său azvîrlit dincolo de graniţele regatului. Pînă şi imaginea bunătăţii divine (nesfîrşita bunătate are braţe aşa de largi…) dobîndeşte la el un aspect regesc. Acel zîmbet, la fel ca şi chipul său frumos şi nobil, sînt de-acum adevăratele lui însemne regeşti» (Caccia). Îi regăsim nobleţea sufletească tocmai în umila mărturisire a mizeriei sale umane (am mers plîngînd), în recunoaşterea unei puteri superioare, care se manifestă ca iubire (nesfîrşita bunătate), spre care sufletul i se năpusteşte, ostenit după bătăliile din timpul vieţii” (E.A. Panaitescu).

Pg_III_21

«Dacă păstorul din Cosenza, ce-a fost trimis atunci de Clement să mă hăituiască, ar fi citit acest chip al lui Dumnezeu, oasele trupului meu ar fi tot la capătul podului la Benevento, sub straja bolovanilor» (v. 124-129). Arhiepiscopul de Cosenza, trimis al Papei, a dat ordin ca trupul mort al lui Manfred să fie dezgropat de la Benevento. Omul Bisericii nu ştia că Dumnezeu este mai milostiv faţă de păcătoşi, decît unii dintre slujitorii săi. “Păstorul din Cosenza este arhiepiscopul Bartolomeo Pignatelli, care îl reprezenta pe Clement al IV-lea pe lîngă Carol de Anjou. Villani (Cronica VII, 9) povesteşte că a fost regăsit pe cîmpul de bătălie cadavrul lui Manfred, după trei zile, şi a fost îngropat chiar de duşmanii lui sub «o grămadă mare de pietre», iar după alţii episcopul din Cosenza a poruncit să-i fie dezgropat trupul şi transportat în afara regatului Napoli, «care era pămîntul Bisericii», pentru a fi aruncat pe ţărmul rîului Garigliano, care marca graniţa dintre regatul meridional şi Statul Bisericii. În cuvintele lui Manfred, totul devine reprezentare şi imagine: duşmănia păstorului din Cosenza se transformă într-o hăituială sălbatică şi feroce, fazele bătăliei se rezumă în grămada grea de pietre, pe care mila vrăjmaşilor a ridicat-o peste trupul său, ura persecutorilor apare în mutarea bietelor oseminte bătute de ploaie şi vînt: şi totuşi nu există vreo polemică dură împotriva cuiva, ci doar constatarea amară că alţi oameni păcătuiesc la fel cum a păcătuit şi el de atîtea ori” (E.A. Panaitescu).

nobili2

Advertisements