Mioare sfioase (8)

by Laszlo Alexandru

Pg_III_22

«Acum le udă ploaia şi le bate vîntul, în afara regatului, de-a lungul rîului Verde, unde le-au mutat cu torţe stinse. Prin blestemul lor nu se pierde eterna iubire încît să nu se poată întoarce, cîtă vreme lujerul speranţei încă mijeşte» (v. 130-135). Osemintele lui Manfred zac pe malul rîului Garigliano, unde au fost strămutate, conform obiceiului de mare cruzime, sine cruce, sine luce. Dar, în urma excomunicării, nu e definitiv pierdută iubirea lui Dumnezeu, încît ea să nu poată fi redobîndită, dacă mai există un fir de nădejde în sufletul păcătosului. “Era prevăzut, în dreptul canonic, că ereticii şi excomunicaţii sînt duşi la groapă cu torţele răsturnate în jos şi stinse, ca o formă simbolică, astfel considerată de Biserică, pentru că le-a lipsit lumina credinţei, asemeni celor ce urmau învăţăturile greşite. Dar păcătosul de acest tip avea şi un alt privilegiu negativ: nu putea fi îngropat în pămînt sfinţit: era prin urmare azvîrlit pe pămîntul gol, eventual la o groapă de gunoi, expus cîinilor şi animalelor sălbatice, vîntului şi furtunilor, condamnat în mod concret la lipsa de îngropăciune. Despre această dezgropare a cadavrului regelui şi părăsirea lui nu avem date istorice precise. Oricum, admiţînd ca adevărată informaţia dantescă, rămîne problema transportării de la Benevento, unde regele a murit, pe malul rîului Garigliano, adică din regatul Napoli, în Statul Pontifical. Într-un teritoriu mai «sfînt» decît cel din Napoli. Adevăratul sens al mutării era altul. Manfred n-a vrut să recunoască situaţia că Napoli ţinea de Statul Bisericii, care pe el îl considera un boier feudal, ce putea fi judecat şi îndrumat, ba chiar revocat de Papă. Episcopul din Cosenza, aducîndu-l acum înapoi pe teritoriul pontifical, îl predă ca prizonier în seama puterii Bisericii, şi această putere o reafirmă cu forţa unui mare exemplu, inclusiv faţă de urmaşul lui Manfred: cine încalcă poruncile Bisericii şi se sustrage puterilor ei poate sfîrşi la fel. Şi de fapt, în textul dantesc, Manfred nu discută valabilitatea excomunicării ce i-a fost lansată de către Biserică şi nici nu contestă ceremonialul funebru: faptul pe care insistă şi asupra căruia revine, cu sufletul emoţionat, este excesul de cruzime a Bisericii faţă de el, din fanatism politic, că aceasta şi-a neglijat chipul milostiv, care o aseamănă lui Dumnezeu, a amestecat politica şi religia, degradîndu-se” (T. Di Salvo).

Pg_III_23

«E drept că cine moare lipsit de Sfînta Biserică, chiar dacă la sfîrşit se căieşte, trebuie să stea în afara acestui munte de treizeci de ori cît încăpăţînarea sa, dacă pedeapsa nu se curmă prin rugăciunile celor buni» (v. 136-141). Toţi păcătoşii excomunicaţi, chiar dacă se pocăiesc în ceasul morţii, îşi aşteaptă apoi intrarea în Purgatoriu, pentru o perioadă de treizeci de ori mai lungă decît aceea în care au rămas în afara comunităţii creştine. Dar aşteptarea poate fi redusă de rugăciunile celor virtuoşi. “Pe de o parte se afirmă că deciziile Bisericii şi cele ale divinităţii nu coincid mereu şi în special atunci cînd Biserica recurge la excomunicare prin exces de putere, prin intervenţii de natură politică sau de altă natură, oricum străine sau opuse învăţăturii religioase. Pe de altă parte, am putea deduce că păcătosul trebuie să-i ceară direct lui Dumnezeu iertarea şi prin urmare este complet inutilă medierea Bisericii, iar afirmaţia că tot ceea ce Biserica leagă pe pămînt rămîne legat în ceruri n-ar avea nici un temei religios. Această concluzie ar fi eretică: iar Dante preferă un compromis. Pentru el, cel care oferă iertarea sau dă condamnarea este numai Dumnezeu. Dar cine nu se supune Bisericii şi este eliminat de ea din comunitatea credincioşilor este condamnat la o lungă detenţie în Purgatoriu. În fond însă Biserica este cea înfrîntă, atît pentru că excomunicarea sa are un judecător de apel, care este Dumnezeu, cît şi fiindcă este acuzată cu dovezi incontestabile că intervenţiile ei răzbunătoare, datorate pasiunilor şi motivelor nereligioase, degradează instituţia bisericească. Aici se află linia de polemică antiecleziastică subtilă, care străbate întregul episod cu Manfred” (T. Di Salvo).

Pg_III_24

«Vezi dar că-mi poţi aduce bucurie, dezvăluindu-i bunei mele Constanţa cum m-ai găsit, precum şi această oprelişte; fiindcă aici, prin cei de dincolo, mult se înaintează’» (v. 142-145). Manfred îl roagă pe Dante să transmită vestea despre situaţia lui din Purgatoriu fiicei sale, care prin rugăciuni îi va putea scurta suferinţa. “Elegia, care şi-a atins tonul cel mai întunecat în v. 130-132 şi s-a schimbat într-un elan de credinţă şi speranţă (v. 134-135), se încheie restabilind «acea armonie între lumea celor vii şi lumea celor morţi, pe care povestirea dramatică părea că a sfîşiat-o» şi închide «episodul tocmai pe acest ton de umilinţă familială, sigilînd spiritul comunitar care… însufleţeşte respiraţia corală lirică a cîntului» (Caccia)” (E.A. Panaitescu). “Bunei mele Constanţa: mai întîi a numit-o frumoasă şi mamă a doi regi, cînd încă mai vorbea ca Manfred, omul de pe pămînt; acum tonul e diferit, iar ceea ce contează în faţa lui Dumnezeu este doar bunătatea inimii” (Chiavacci Leonardi).

Miniatura_Purgatorio

Advertisements