Leneşii zac în aşteptare (1)

by Laszlo Alexandru

quattro_stagioni

Antipurgatoriul. Începe ascensiunea anevoioasă pe munte. Un moment de odihnă şi o reflecţie astronomică-geografică. Întîlnirea cu Belacqua.

Pg_IV_1

«Cînd de plăceri sau de dureri, ce iau în stăpînire vreo virtute a noastră, sufletul se prinde strîns în ea, parcă spre altă putere nu mai tinde; şi asta-i împotriva greşelii ce crede că un suflet peste altul în noi se aprinde» (v. 1-6). Cîntul se deschide cu o reflecţie despre capacitatea sufletească de-a urmări, în paralel, mai multe evenimente. Atunci cînd sîntem cuprinşi de bucurie sau de tristeţe, sufletul nostru nu mai poate fi atent şi la altceva. Acest fapt contrazice teoria lui Platon, că am avea trei suflete distincte, suprapuse, în stare să acţioneze autonom. “Fascinaţia pentru persoana lui Manfred şi discuţia cînd emoţionată, cînd nobilă, pe care poetul a purtat-o cu el, precum şi următoarea meditaţie, despre destinul religios al omului şi al forţelor fanatice care intervin, în mod sacrileg, în taina activităţii divine, aproape că au sechestrat complet atenţia pelerinului, care nu-şi dă seama că timpul se scurge repede; aşa i se întîmplă celui care este cuprins de un interes presant şi exclusiv. De aici meditaţia cu care porneşte cîntul IV” (T. Di Salvo). “Introducerea solemnă, îmbibată de formele expresive ale Scolasticii, pare să închidă cîntul IV într-una din acele zone pe care Croce le defineşte, excluzînd orice formă de ştiinţă din poezie, non poetice, şi pe care D’Ovidio le dojeneşte, afirmînd că «dacă Dante şi-a propus să odihnească sufletul cititorilor, după ce-au admirat cele trei cînturi precedente şi să le dea un răgaz pentru a admira frumuseţea celui următor şi caracterul sublim al celorlalte trei care vor veni, să-l reconforteze din uimire prin osteneală, nu putem contesta că a reuşit asta!». În realitate, chiar fiind evidentă apăsarea elementelor explicative (cea mai amplă dezvoltare o vom găsi în v. 61-96), considerate necesare de Dante pentru clarificarea dispunerii cosmografice a celui de-al doilea ţinut, trebuie să subliniem că, în gîndirea medievală, ştiinţa constituie un element de înnobilare şi un mod de purificare, conducîndu-l pe om, prin intermediul meditaţiei, să considere orice întîmplare din viaţa sa, fie exterioară, fie interioară, dintr-o perspectivă universală, găsind în acea întîmplare însuşi ritmul legilor şi al principiilor generale. O astfel de poziţie garantează valabilitatea structurală a acestei introduceri, dar îi asigură şi lirismul, polarizînd interesul pe noua situaţie spirituală a lui Dante. Pînă acum fiecare gest al său şi fiecare pas implicînd o cucerire purificatoare stătuseră sub îndrumarea, sau efectiv sub decizia unor reproşuri dure, din partea lui Cato şi a lui Virgiliu. (…) Dante, căruia deja îi este de ajuns o simplă indicare din partea sufletelor (v. 18) pentru a-şi reveni, intră în legea morală a Purgatoriului” (E.A. Panaitescu).

Pg_IV_2

«Şi de aceea, cînd se aude sau se vede ceva ce-atrage mult sufletul, trece vremea şi omul nu-şi dă seama; fiindcă o putere e cea care o percepe şi alta stăpîneşte sufletul întreg: ultima e ca legată, iar prima e liberă» (v. 7-12). Nu percepem trecerea timpului, atunci cînd sufletul nostru se concentrează pe un spectacol deosebit, care se oferă văzului sau auzului. Capacitatea intelectivă este cea care urmăreşte scurgerea vremii. Capacitatea senzitivă este cea care domină ansamblul sufletului nostru. Ultima se implică în evenimentele din jur şi poate fi captivată de ele, pe cînd prima se mişcă în libertate. “Dante vrea să spună că – preocupat de meditaţia în jurul lui Manfred (…) – nu şi-a dat seama de trecerea rapidă a timpului. (…) Dacă sufletul este implicat într-o activitate, nu poate, întrucît este unul singur, să se distragă şi să fie prezent în alte funcţii sau virtuţi. Acest fapt explică de ce poetul nu putea să observe alte fenomene, în timp ce era ocupat să stea de vorbă cu Manfred şi era pe deplin atras, aproape absorbit” (T. Di Salvo). “Această introducere de natură psihologică ar fi obositoare şi oricum neconvingătoare, fiindcă relatează lucruri evidente, dacă n-am include-o în contextul în care se mişcă poetul. Acesta s-a lăsat absorbit de Manfred şi de aceea îşi cere iertare în faţa cititorului, avertizîndu-l imediat că toată povestea călătoriei se desfăşoară odată cu trecerea timpului, cu soarele care răsare, se înalţă şi apune: în ritmul soarelui trebuie să se desfăşoare şi ascensiunea pe munte, la care îşi întoarce atenţia, ca fiind subiectul dominant al canticei. Există prin urmare o consonanţă între timpul ceresc şi timpul purificării; orice întrerupere, chiar involuntară, a acestei înaintări paralele constituie un element disonant” (T. Di Salvo). Mesajul aparent încifrat şi abscons al acestor terţine danteşti este tradus cu admirabilă dezinvoltură poetică de Ion A. Ţundrea: “Deci cînd ceva s’aude sau se vede, / Ce’n coarda sufletului bate tare, / Nu simţi cum timpu’n sboru-i se răpede: / Una-i puterea, să-l asculte, ‘n stare / Şi alta-i care’n suflet, chiar, ne este: / Ca-n frîu ni-i una, alta frîu nu are”.

Pg_IV_3

«De asta mi-am dat seama cu adevărat, ascultînd acel duh şi mirîndu-mă; căci mai bine de cincizeci de grade urcase soarele şi eu nu remarcasem, cînd am ajuns acolo unde sufletele împreună au strigat: ‘Aici e ceea ce căutaţi’» (v. 13-18). Dante a înţeles că neglijase realitatea înconjurătoare, de dragul atenţiei acordate poveştii lui Manfred, abia cînd a remarcat că soarele înaintase mult pe cer. Călăuziţi de duhurile penitente, cei doi poeţi au ajuns la locul unde se putea începe urcuşul pe muntele Purgatoriului. “Soarele urcase la orizont deja 50o, adică trecuseră trei ore şi douăzeci de minute de la răsăritul său (soarele parcurge de fapt 15o pe oră). Aşadar este ora 9,20. Dacă în momentul pornirii lor trecuse cam o oră cu soare, să spunem în jur de 7 dimineaţa (cfr. III, 25-27), putem crede că trecurseră cam două ore de la sosirea la munte, întîlnirea cu grupul de suflete şi discuţia cu Manfred” (Chiavacci Leonardi). “Experienţa, mai ales cea personală, confirmă adevărul spus de filosofie (să se observe că în Evul Mediu vine mai întîi filosofia, siguranţa conceptuală, şi apoi realitatea experimentală, datul concret): sufletul său (aşadar atenţia sa), de-a lungul orelor petrecute în Purgatoriu, stătuse sub fascinaţia diverselor situaţii, toate exclusive şi captivante; mai întîi a fost cîntecul lui Casella, acum povestea regelui german, care l-au distras (cel puţin aparent) de la angajamentul călătoriei. În primul caz intervenise Cato să-l avertizeze că datoria pelerinului nu era să asculte melodii, ci să se îndrepte cu graba necesară spre purificare; acum îşi dă seama singur că timpul trece repede şi este obligat (a învăţat legea noului ţinut) să meargă înainte fără oprire, să înfrunte ascensiunea grea pe munte. Nota psihologică iniţială se schimbă aşadar într-o notă morală, devine un avertisment asupra existenţei” (T. Di Salvo).

Miniatura_ferrarese

Advertisements