Leneşii zac în aşteptare (4)

by Laszlo Alexandru

Pg_IV_10

«Acolo ne-am pus amîndoi să şedem, cu faţa la răsărit, pe unde-am urcat, ce-i motiv de bucurie la privit. Ochii-ntîi i-am îndreptat spre adîncimi; apoi i-am ridicat spre soare şi mă miram că din stînga ne izbeşte. A remarcat îndată poetul că stau uimit spre carul de lumină, care venea între noi şi Acvilon» (v. 52-60). Călătorii s-au odihnit o clipă, după urcuş, privind înapoi la drumul parcurs (sau, după alţi comentatori, cei doi s-au uitat spre răsărit). Apoi Dante şi-a rotit privirile în prăpastie şi pe cer, pe orizontul întins, mirîndu-se că soarele lumina din stînga, se plasa între ei şi nord (Acvilonul este un vînt din miazănoapte). “Mulţi critici văd în întoarcerea lui Dante cu faţa spre răsărit o semnificaţie mistică, întrucît, încă dinainte de literatura medievală, deja cea patristică sublinia valoarea rugăciunii făcute către Orient, de unde a venit Isus. Dar întrucît primii comentatori n-au subliniat în versurile 53-54 o asemenea semnificaţie, Sapegno consideră pe bună dreptate că «Dante nu priveşte spre răsărit ca atare, ci în direcţia de unde a urcat». Cu toate că marea dorinţă împinge spre înălţimi, drumul rămîne foarte greu pentru trup şi spirit, provoacă epuizare fizică şi osteneală morală (încotro vom merge?; priveşte cum rămîn singur, de nu mă aştepţi) la Dante, motivînd o stare de uimire rătăcită, care fusese deja prezentă în cînturile anterioare, dar care acum e depăşită prin apropierea de ţintă (arătîndu-mi o ieşitură, ceva mai sus). «Fapt este că Dante nu poate zăbovi pe elementele contemplative… într-un cînt dedicat elanului moral al cuceririi, al dobîndirii cunoaşterii sigure», ce-i poate fi dată numai de Virgiliu, raţiunea, care, dominînd aparentul mister al fenomenului fizic, recompune «într-o linişte filosofică spiritul stupefiat din faţa sa» (Romagnoli)” (E.A. Panaitescu).

Pg_IV_11

«La care el mie: ‘Dacă Gemenii ar fi în conjuncţie cu oglinda care-n sus şi-n jos lumina şi-o conduce, ai vedea mai roşiatic Zodiacul rotindu-se aproape de Urse, de n-ar ieşi din calea-i obişnuită» (v. 61-66). Virgiliu a lămurit uimirea lui Dante: dacă ar fi constelaţia Gemenilor aproape de soare, călătorul ar vedea partea Zodiacului care se înroşeşte de la soare (adică traseul înroşit de mersul soarelui, adică soarele însuşi), cum se roteşte mai aproape de constelaţia Urselor; dacă nu cumva soarele s-ar abate din traiectoria sa obişnuită. “Cu alte cuvinte: vedem soarele răsărind şi iluminîndu-ne din stînga, fiindcă e primăvară, cînd el, soarele, este în conjuncţie cu Berbecul; l-am vedea mai la stînga, dacă ar fi vară, cînd este în conjuncţie cu constelaţia Gemenilor. Explicaţia pe bază de ipoteze, cu o condiţională şi o implicită, are toată structura şi ritmul silogismului medieval, savoarea discuţiilor din mediile scolastice; îl recunoaştem pe maestrul care limpezeşte eliminînd îndoiala, printr-o serie de exemple care înaintează pe calea argumentării numite per absurdum de tipul: dacă n-ar fi aşa, ar fi în acest alt mod, care este imposibil: aşadar trebuie să fie aşa” (T. Di Salvo). “Zodiacul roşiatic: este zona cerească incluzînd cele douăsprezece constelaţii, unde soarele este zărit în mişcarea sa anuală, considerată, de către medievali, reală. Se numeşte roşiatic pentru că indică partea care, iluminată de soare, se inflamează, devine roşie” (T. Di Salvo).

Carro_Sole

Advertisements