Leneşii zac în aşteptare (6)

by Laszlo Alexandru

Pg_IV_16

«Însă de ţi-ar plăcea, bucuros aş afla cît mai avem de mers; căci muntele urcă mai mult decît ochii mei pot urca’. Şi el mie: ‘Aşa e muntele ăsta, că mereu la începutul său e pieptiş; dar cu cît merge omul mai sus, tot mai uşor se face» (v. 85-90). Apoi Dante s-a interesat de înălţimea Purgatoriului, care nu se vedea cu ochiul liber. Virgiliu l-a consolat că, pe acel munte, începutul urcuşului era foarte dificil, dar pe măsură ce se înainta, ascensiunea devenea tot mai uşoară. “Tema acum nu mai este poziţia soarelui, ci aceea, dominantă, a călătoriei, a distanţei care-i desparte de punctul final şi de timpul care le este necesar; din ştiinţific, subiectul devine moral” (T. Di Salvo).

Pg_IV_17

«De aceea, cînd ţi se va părea aşa blînd, încît suişul va fi lesne ca plutirea-n jos pe o navă, atunci vei fi la capătul drumului: pînă acolo aşteaptă să-ţi odihneşti chinul. Alta nu-ţi răspund, dar ştiu că ăsta-i adevărul’» (v. 91-96). Dante va şti că se află spre finalul ascensiunii purificatoare, atunci cînd va înainta cu multă plăcere, fără dificultăţi. Virgiliu a refuzat să-i dea alte explicaţii, dar era sigur că astfel stau lucrurile. “Imaginea muntelui virtuţii se întîlneşte frecvent în scripturi şi liturghie şi este întotdeauna legată de conceptul de ascensiune, cucerire progresivă a Graţiei, prin eliberarea de păcat, întrucît trecerea de la osteneala exerciţiului ascetic la fericirea contemplării reprezintă itinerariul obişnuit al misticii creştine” (E.A. Panaitescu). “Sfîrşitul replicii lui Virgiliu are ceva brusc, pare aproape nepoliticos; dar nu se adresează cuiva din afara sa: mai curînd pricepem resentimentul celui care îşi dă seama că este lipsit de un bine, sau de o putere de cunoaştere. Prin urmare ştie că vorbele lui au o dimensiune limitată, cînd se referă la subiecte de credinţă, lui cu totul inaccesibile. Poate cunoaşte şi ştie anumite lucruri, le afirmă ca sigure, dar ignoră sursa adevărului şi a certitudinii: ştiinţa lui naturală nu poate depăşi anumite limite, inaccesibile, care îl condiţionează şi îl fac să sufere” (T. Di Salvo).

Pg_IV_18

«Îndată ce şi-a terminat vorba, o voce de-aproape a răsunat: ‘Poate mai întîi vei avea poftă să te-aşezi!’. La sunetul ei fiecare dintre noi s-a întors şi-am văzut pe stînga un pietroi, pe care nici eu, nici el mai-nainte nu l-am remarcat» (v. 97-102). Pe neaşteptate s-a auzit, din spatele unui bolovan, îndemnul cuiva să mai stea puţin la odihnă, înainte de continuarea ascensiunii. “Este vocea lui Belacqua care, potrivit lui Anonimo Fiorentino, «a fost un cetăţean din Florenţa, meşteşugar, confecţiona lăute şi chitare, şi era cel mai leneş om de pe faţa pămîntului. Şi spune-se despre el că venea dimineţile în atelier şi se punea în şezut şi nu se mai ridica decît spre a merge la mîncare şi la somn. Autorul i-a fost foarte apropiat: mult îl mai certa pentru asemenea delăsare. La care într-o zi, replicîndu-i, Belacqua i-a spus vorbele lui Aristotel: Sedendo et quiescendo anima efficientur sapiens. Dar Autorul i-a răspuns: Cu siguranţă, dacă şezînd ne facem mai înţelepţi, nimeni pe lume n-a fost mai înţelept ca tine». Această voce intervine dînd impresia că duce mai departe discursul lui Virgiliu, dar de fapt, după acuta analiză a lui Sapegno, proiectează un sentiment contrastant al lui Dante faţă de cuvintele nobile ale lui Virgiliu, pentru «a exprima exigenţele şi nevoile realiste ale trupului său fragil», obiectivînd conflictul care se desfăşoară în sinea sa, întrucît «elanul spiritului trebuie să se măsoare, în fiecare moment, cu fragilitatea trupului», şi trebuie să-şi modereze cutezanţa, în faţa dificultăţilor ce trebuie depăşite, lăsîndu-se mai răbdător şi docil pe seama voinţei divine. Tocmai în acest aparent contrast, între osteneala şi asceza subliniată de spiritul Poetului, respectiv abandonul şi pasivitatea lui Belacqua (exprimate prin statismul trupului), stă caracterul poetic autentic al cîntului: care se bazează pe echilibrul şi unitatea dintre slăbiciunea omului şi forţa Harului; echilibru care susţine umanismul creştin al lui Dante şi al întregii Comedii. Iată de ce episodul acesta nu trebuie citit, cum adeseori a făcut critica, în cheie comică, ci, ţinînd totuşi seama de nuanţa sa glumeaţă, înlesnită şi de originea autobiografică, amintind de un context florentin viu şi adevărat, trebuie văzut ca un îndemn serios la un mai mare efort de purificare” (E.A. Panaitescu). “Dificultatea interpretării univoce a cuvintelor noului apărut stă toată în acel poate iniţial: unii critici l-au înţeles ca indicator al atitudinii incredule şi zeflemitoare, alţii i-au subliniat fondul subtil, alţii au insistat pe tonalitatea domoală, de seriozitate morală, întrucît spiritul vrea să atragă atenţia poetului să ţină seama de greutatea urcuşului. În acest caz duhul ar vrea să spună: poate că şi tu, ca mine, vei avea chef, copleşit de osteneală, să te opreşti. Dificultatea de fond rămîne însă, aşa cum se întîmplă adesea cu orice text poetic, care e prin natura sa mereu ambiguu, polivalent şi, ca atare, susceptibil de diverse înţelesuri” (T. Di Salvo).

Pigri_Purgatorio

Advertisements