Simfonia crimei: între furtună şi nostalgie (2)

by Laszlo Alexandru

Pg_V_4

«Ce puteam răspunde alta, decît ‘Vin’? Am zis-o, cam pătat de culoarea ce-l acoperă pe omul meritînd uneori iertarea» (v. 19-21). Dante şi-a cerut iertare pentru scurta abatere de la drum, cu chipul roşu de sfială. “Cearta lui Virgiliu le-a părut excesivă unor critici («dăscăleală» la care Dante reacţionează roşind, ca acela care este vizat de-un reproş exagerat, după Mattalia), «învinuire… disproporţionată… pentru o greşeală atît de mică», potrivit lui Momigliano, prea pedagogică, acolo unde avertismentul moral (care se întîlneşte, în aceeaşi semnificaţie, cu al lui Cato din cîntul II şi cu al lui Virgiliu însuşi din cîntul III) este motivul liric în care se transformă conceptul teologic al fragilităţii sufletului şi al necesităţii ca raţiunea (în acest caz, Virgiliu) să sprijine aşteptarea răbdătoare a Harului. Intensitatea cu care Dante resimte acest adevăr este dezvăluit de forţa imaginii cu turnul, a cărui frunte ştie să se opună celor mai violente vînturi, imagine a izbirii şi a rezistenţei, pe cînd expresia lasă lumea să vorbească pare să sugereze mîndria exilatului, confruntat cu toate cîte se şoptesc” (E.A. Panaitescu).

Pg_V_5

«Şi între timp pe coasta din faţă venea lume, ceva mai sus, cîntînd Miserere un vers după altul. Cînd au văzut că nu las razele prin trup să-mi treacă, şi-au schimbat vocea într-un ‘Vai!’ lung şi răguşit» (v. 22-27). Deasupra celor doi călători, pe munte, a apărut un grup de păcătoşi, care cîntau un psalm de penitenţă. Ei au observat că Dante este viu şi cîntecul de slavă li s-a înecat în uimire. “Cele care înaintează cîntînd psalmul 50, unul dintre cei şapte psalmi de penitenţă, sînt sufletele oamenilor pieriţi de moarte violentă şi care, pocăindu-se doar în clipa morţii, trebuie să rămînă în Antipurgatoriu probabil (Dante de fapt n-o specifică) atîta vreme cît au trăit. Procesiunea înaintează foarte lent, de parcă paşii ar fi făcuţi în ritmul versurilor psalmului, care par să conducă şi ritmul stării sufleteşti a acestor penitenţi, neagra melancolie care, din cuvintele cîntecului, se prelungeşte într-un Vai! lung şi răguşit¸ după ce s-a repercutat în lentoarea magică a terţinei 22-24, pînă cînd îşi va găsi tensiunea cea mai acută şi totodată mai neconsolată în expresia Noi toţi am fost cîndva ucişi, prin care încep să-şi evoce dramatica întîmplare pămîntească. Stagnarea ce părea să lipească sufletele de munte, creînd o reprezentare de basorelief, asemănătoare sufletelor excomunicaţilor (cîntul III, v. 70-72 şi 91-93), este imediat sfîşiată de goana neliniştită a doi dintre ei, spre cel care nu lasă razele prin trup să treacă şi care părea să aducă în mijlocul lor pămîntul îndepărtat şi, prin chiar acea realitate, trupul, care în cazul lor a fost lovit şi umilit” (E.A. Panaitescu). “Miserere: este începutul psalmului 50 («Miserere mei Deus, secundum magnam misericordiam tuam»), unul dintre cei mai cunoscuţi din liturghia creştină, psalmul de penitenţă compus de regele David spre a-i cere iertare Domnului pentru păcatele sale. Aceasta e prima rugăciune – după cea intonată de sufletele ce ajung în barca îngerului – care se aude cîntată în Purgatoriu. După cum se va vedea, cîntatul este o constantă a celui de-al doilea ţinut: de aici înainte, fiecare grup diferit de suflete va intona o rugăciune liturgică – mereu aleasă dintre cele mai cunoscute în popor –, adaptată la condiţia sa proprie. Dante e însoţit astfel pe tot drumul din Purgatoriu de rugăciune şi cîntec, reprezentînd aproape o corespondenţă a acestuia” (Chiavacci Leonardi).

Pg_V_6

«Iar doi din ei, ca mesageri, au dat fuga spre noi şi ne-au cerut: ‘Faceţi-ne cunoscută starea voastră’. Şi maestrul meu: ‘Puteţi merge să le spuneţi celor ce v-au trimis că acest trup e carne adevărată» (v. 28-33). Doi penitenţi s-au desprins din grup şi au venit în goană pentru a vedea cu cine au de-a face. Virgiliu îi asigură că Dante este om viu. “Situaţia începe să devină dinamică şi dramatică: procesiunea foarte lentă, concepută după datinile liturghiei, ca înşiruire de suflete ce recită cu atenţie rugăciuni de penitenţă, se spulberă; sufletele mai întîi se opresc înţepenite de uimire, în prezenţa omului viu (care în această parte din Antipurgatoriu evocă prin prezenţa lui stări sufleteşti, amintiri, fantezii) şi apoi trimit doi mesageri: grupul compact se destramă, întîi în cîntecul care păleşte şi apoi în mulţimea care se desface” (T. Di Salvo).

Morti_violente

Advertisements