Simfonia crimei: între furtună şi nostalgie (3)

by Laszlo Alexandru

Pg_V_7

«De s-au oprit fiindcă i-au văzut umbra, cum cred, destul e atîta pentru ei: să-i facă cinste şi asta le poate fi scump’» (v. 34-36). Dacă penitenţii s-au oprit văzînd că Dante trăieşte, aceste scurte explicaţii le sînt suficiente. Vor trebui să se poarte frumos cu el, fiindcă poetul le poate fi de folos la întoarcerea printre cei vii. “Hatzfeld, comentînd cu atenţie acest cînt, consideră că «răspunsul lui Virgiliu în ‘stil sublim’ este o capodoperă de solemnitate şi comunicare isteaţă. Avem solemnitate pentru că Virgiliu imită cuvintele pe care Isus le adresează mesagerilor trimişi de Sfîntul Ioan Botezătorul, într-o situaţie asemănătoare (Matei 11, 4: «Duceţi-vă de spuneţi lui Ioan ce auziţi şi ce vedeţi»), foloseşte verbul elevat ritrarre pentru a comunica, termen care, pe vremea lui Dante, era rezervat mesajelor trimise prin ambasadori, recurge la termeni caracteristici din discuţiile euharistice ale Scolasticilor (versul 33). Comunicarea isteaţă constă în amînarea pînă-n ultimul din cele şase versuri a faptului celui mai important pentru mesageri, anunţul că Dante îi poate ajuta, ceea ce se transmite, tot aşa, printr-o expresie voalată: asta le poate fi scump»” (E.A. Panaitescu).

Pg_V_8

«Vaporii-ncinşi nu i-am văzut străpungînd aşa iute seninul, la venirea nopţii, nici norii în august, la apusul soarelui, cum aceia s-au întors în sus cu repezeală; şi, ajunşi acolo, spre noi s-au năpustit laolaltă, ca o ceată alergînd în vălmăşeală» (v. 37-42). Stelele căzătoare n-au despicat cerul la lăsarea nopţii sau norii la înserat, pe cît de repede s-au întors mesagerii cu veştile la grupul de penitenţi. Apoi s-au repezit cu toţii, grămadă, spre cei doi călători. “Ţîşnirea vaporilor încinşi a evocat viziunea curată a unei nopţi înstelate şi a unui soare la asfinţit, dar departe de-a îndepărta atenţia cititorului de la scenă, o adînceşte, fiindcă ea nu poate să nu urmărească mulţimea care se năpusteşte în dezordine – unde mai înainte era grupul compact şi ordinea unei procesiuni –, care se îmbulzeşte în jurul lui Dante (nici el n-are timp să respire în acest cînt: trebuie să-şi continue mersul, destul de neliniştit, aproape necăjit, în faţa acelui dar totuşi mergi al magistrului său): «agitaţia sufletelor, care se exprimă cu atîta vioiciune în mişcările lor, în intonaţia rugăminţii, care e ‘strigată’ (veneau strigînd)», nu pronunţată, şi are un ritm insistent şi îndurerat (hei, de ce umbli? hei, de ce nu te opreşti?) se naşte, în mod firesc, din dorinţa de-a fi amintite pe lume şi ajutate cu rugăciuni să-şi scurteze expierea, pentru a-şi satisface mai repede acea sete de a-l vedea pe Dumnezeu, care le consumă (v. 56-67: Domnul, care ne perpeleşte în dorinţa de a-l vedea)» (Puppo). Totuşi inspiraţia profundă a acestui cînt trebuie căutată în tema «trupului» care, introdusă în v. 25-26 şi reluată de Virgiliu (v. 33), este dezvoltată de suflete în v. 46-47, unde apare nostalgia după trupul de care au fost despărţite cu brutalitate. Drama rupturii violente a sufletului de trup, deja dezvoltată de Dante în Infern, în cîntul sinucigaşilor, unde se transforma în frămîntarea eternă a oamenilor deveniţi tufişuri, străbate, fireşte într-o altă tonalitate, şi acest cînt, în «sentimentul viu al destinului pe care-l are ‘trupul’, acel trup părăsit fără voie într-o singurătate lipsită de apărare, expus forţelor duşmane ale naturii şi ale demonului» (Puppo). Acest motiv, care s-ar părea că-i leagă în mod aproape carnal pe penitenţi de lume (Sapegno observă că «tragedia sîngelui, care le-a încheiat existenţa agitată şi păcătoasă şi a coincis cu clipa convertirii lor, creează între ei şi lumea celor vii o legătură mai strînsă şi dureroasă», contribuind la aceasta şi «imaginea unei drame mereu prezente în memorie şi sentimentul că n-au lăsat în urma lor pe nimeni care să-i iubească şi să se roage pentru ei»), este şi acela care îi eliberează şi îi purifică: viaţa lor, care a fost păcătoasă, se reduce la clipa supremă a morţii, cînd oroarea sîngelui – o oroare atît de mare încît şi-o mai amintesc – aduce cu sine dorinţa sfîşietoare a păcii şi puterea iertării. Triada emblematică păcat-violenţă-sînge, după definiţia lui Mattalia, ne aminteşte de cîntul V din Infern, de alte suflete care afirmă: noi care am pătat lumea de sînge, însă «tragica serie înlănţuită păcat-moarte-osîndire, tocmai în clipa scufundării în tenebrele infernale, deviază pe neaşteptate, în mod miraculos, spre înălţimi: păcat-moarte-mîntuire»”(E.A. Panaitescu).

Pg_V_9

«‘Lumea asta ce năvăleşte spre noi e numeroasă şi vine să se roage de tine’, a zis poetul: ‘dar totuşi mergi înainte şi umblînd ascultă’» (v. 43-45). Virgiliu îl previne pe călător că va trebui să-şi continue drumul, să nu piardă prea multă vreme cu sufletele celor ucişi, care se apropie de ei. “Ceea ce le împinge spre Dante este dorinţa de-a fi amintite de cei vii în rugăciunile lor, pentru a obţine o şedere mai scurtă în Purgatoriu. Dar exprimă această năzuinţă cu nelinişte, prin gesturi imploratoare şi febrile” (T. Di Salvo).

scomunicati

Advertisements