Simfonia crimei: între furtună şi nostalgie (4)

by Laszlo Alexandru

Pg_V_10

«‘Vai, suflete ce mergi spre fericire, avînd membrele cu care te-ai născut’, veneau strigînd, ‘potoleşte-ţi oleacă paşii. Te uită dacă vreodată l-ai văzut pe unul din noi, ca veşti despre el să duci dincolo: hei, de ce umbli? hei, de ce nu te opreşti?» (v. 46-51). Penitenţii încearcă să se facă recunoscuţi de Dante şi sînt dezamăgiţi că acesta nu poate să stea pe loc. “Membrele unui om viu, care-l însoţesc de la naştere, par să atragă atenţia afectuoasă şi elegiacă a sufletelor spre o realitate pe care au iubit-o şi de care au fost lipsite printr-o intervenţie violentă. (…) Este un imn dedicat trupului care, spre deosebire de ceea ce li s-a întîmplat lor în mod aşa dureros, este încă legat de sufletul acestui excepţional călător viu. (…) Dacă societatea scindează, rupe, distruge, umanitatea nouă, în care se află acum, îndreaptă spre măsură, unitate, coralitate” (T. Di Salvo).

Pg_V_11

«Noi toţi am fost cîndva ucişi şi păcătoşi pînă-n ultima clipă: atunci lumina cerului ne-a deschis mintea încît, regretînd şi iertînd, am părăsit viaţa împăcaţi întru Domnul, care ne perpeleşte în dorinţa de a-l vedea’» (v. 52-57). Vorbesc păcătoşii omorîţi. În clipa morţii ei s-au căit şi au evitat astfel damnarea. Sînt torturaţi de dorinţa mult amînată de-a vedea chipul lui Dumnezeu, care deocamdată le rămîne inaccesibil. “Şirul ce vine spre Dante este al sufletelor celor ce au pierit de moarte violentă, ucişi din ură, sau din răzbunare, sau din răutate sufletească; doar în pragul morţii s-au căit şi din acest motiv sînt închise în Antipurgatoriu, pentru o perioadă echivalentă cu durata vieţii lor. Fiecare dintre ele a lăsat în urma sa o poveste de violenţă: fiecare, vorbind, readuce imaginea societăţii nemiloase al cărei semn îl poartă. Dar sufletele învaţă deja blîndeţea, pacea, sensul misterios şi religios al istoriei omeneşti. La această limpezime ele ajung prin intervenţia Harului, care le scoate de sub influenţa patimilor, le împacă, le face demne de mîntuire: de această viaţă se pregătesc în Purgatoriu, unde unica suferinţă este dată de neputinţa de a-l vedea pe Dumnezeu în deplinătatea sa” (T. Di Salvo).

Pg_V_12

«Şi eu: ‘Oricît mă uit la chipurile voastre, nu recunosc nici unul; însă de vă place, orice-mi stă-n puteri, suflete alese, spuneţi şi voi face, pentru pacea pe care, în urma unei asemenea călăuze, din lume-n lume, mi-e dat s-o caut’» (v. 58-63). Dante nu identifică pe nici unul dintre cei care l-au abordat. Dar se obligă să le vină în ajutor, după puteri, întrucît şi el caută aceeaşi pace, mergînd pe drumul deschis de Virgiliu. “Pelerinul trăieşte în multe aspecte povestea de durere şi purificare a sufletelor pe care le întîlneşte; există între el şi penitenţi o înţelegere miloasă, o tendinţă identică spre bine, o asemănătoare experienţă a omului. (…) Sînt reluate cuvintele duhurilor care spun despre ele că au ieşit din viaţă împăcate cu Dumnezeu; acolo pacea este un fapt dobîndit şi sigur, la Dante pacea este o aspiraţie, de aici călătoria, oboseala încercării, supunerea în faţa poruncii venite de sus şi care-l obligă să iasă din lumea aceasta, să pătrundă în lumea de dincolo. În măsura austeră, tristă şi subtil dureroasă a muzicii din versul 63 este reluată şi prelungită cea din versul 57: între penitenţi şi Dante există deja conştiinţa unui destin comun şi a unei suferinţe comune” (T. Di Salvo).

Nozze

Advertisements