Simfonia crimei: între furtună şi nostalgie (6)

by Laszlo Alexandru

Pg_V_17

«Dar de-aş fi fugit spre Mira, cînd m-au ajuns la Oriaco, aş mai fi încă pe lumea unde se respiră. Am dat fuga la mlaştină, în trestii şi nămol m-am înglodat pînă m-am prăbuşit; şi-acolo am văzut că din vene mi s-a făcut lac împrejur’» (v. 79-84). Dacă Jacopo s-ar fi refugiat spre satul Mira, atunci cînd ucigaşii l-au ajuns la Oriaco, poate ar fi scăpat cu viaţă. Dar el s-a năpustit, pe jos, către mlaştină, unde a rămas împotmolit şi unde, murind, şi-a văzut sîngele revărsîndu-se din propriul său trup. “Drama morţii violente se precizează într-un triptic care dobîndeşte diferite nuanţe şi în care «sufletele înseşi, cu cît au ajuns mai pure şi singuratice, se depărtează de acel vîrtej de sînge» (Apollonio). Jacopo e cuprins de amintirile pămînteşti, demnitatea lui de odinioară e încă prezentă (eu, ce singur înaintea altora vorbesc), limbajul său elaborat este al demnitarului, şi totuşi viaţa lui pămîntească se pierde uşor în depărtare: este de ajuns simplul adjectiv acel, pentru a îndepărta în priviri şi sentimente ţinutul ce şade între Romagna şi regatul lui Carlo, pe cînd la Francesca expresia şade pămîntul unde m-am născut (Infern, cîntul V, v. 97) constituie o depărtare în timp şi spaţiu parcă intens prezentă. Fizionomia personajului se precizează mai bine începînd cu versul 73, fiindcă la el, ca la Bonconte şi la Pia, punctul central este «felul morţii sau sentimentul cu care ei şi-o amintesc» (Momigliano). Jacopo resimte o copleşitoare impresie fizică, sfîşierea cărnii (rănile adînci), fuga pînă la mlaştină, prăbuşirea în trestii, greutatea nămolului care parcă îl atrage spre sine, în fine sîngele roşu împrejur, şi totuşi nu găsim nici un accent de ură împotriva ucigaşului său (v. 77). Pacea cucerită în clipa morţii, pe care mai întîi a elogiat-o alături de celelalte suflete, îl ajută să privească lacul de sînge ca pe «o realitate exterioară, desfăcută, aproape materială, care se potriveşte cu pămîntul, pe cînd mai înainte tocmai în acel ‘sînge’ stătea eul său, pe care acum îl contemplă desprins de sine» (Puppo)” (E.A. Panaitescu). “Ne putem închipui că a luat-o la fugă pe jos. Însă conform unui vechi comentariu, Jacopo a fost ajuns din urmă la Oriago, pe cînd se pregătea să încalece. (…) Povesteşte Glosatorul cassinez că lui Jacopo i-au tăiat un picior de la nivelul coapsei, cu o lovitură de topor” (Chiavacci Leonardi).

Pg_V_18

«Apoi a zis altul: ‘Hei, de s-ar împlini dorinţa ce te mînă spre vîrful muntelui, cu vrednică milă ajut-o pe-a mea! Am fost din Montefeltro, sînt Bonconte: Giovanna şi alţii nu se grijesc de mine; de asta umblu pe-aici cu fruntea plecată’» (v. 85-90). Un alt personaj îl abordează pe Dante şi, după ce se prezintă, îi explică de ce se preumblă îndurerat: soţia Giovanna şi celelalte rude l-au uitat deja. “Bonconte da Montefeltro a fost fiul lui Guido, plasat de Dante în Infern printre sfătuitorii de înşelăciune (cîntul XXVII, v. 19 sqq.), şi la fel ca tatăl său a fost un ghibelin înfocat. A jucat un rol important în alungarea guelfilor din Arezzo (1287) şi în înfrîngerea sienezilor de către aretini la Pieve del Toppo (1288). I-a condus pe ghibelinii din Arezzo în războiul împotriva Florenţei, care a culminat cu bătălia de la Campaldino (1289), unde Bonconte a murit; trupul său n-a mai fost găsit” (E.A. Panaitescu).

navigazione

Advertisements