Simfonia crimei: între furtună şi nostalgie (7)

by Laszlo Alexandru

Pg_V_19

«Şi eu către el: ‘Ce putere sau întîmplare te-a împins aşa departe de Campaldino, că nu ţi s-a mai aflat locul de îngropăciune?’. ‘Vai!’, a răspuns el, ‘pe sub Casentino trece o apă ce se cheamă Archiano, care mai sus de Ermo se naşte-n Apenin» (v. 91-96). Poetul se interesează unde a ajuns cadavrul fostului său duşman, întrucît n-a mai fost găsit la sfîrşitul bătăliei. Bonconte îi povesteşte împrejurările morţii sale, începînd cu descrierea cadrului natural. La poalele muntelui Casentino curge un torent pe nume Archiano, ce izvorăşte din Apenini, deasupra schitului (ermo) de la Camaldoli. “Dante a luptat în bătălia de la Campaldino printre «călăreţi», dar de partea guelfilor. În faţa duşmanului de odinioară are o singură grijă, să afle cum a murit Bonconte şi unde a fost îngropat. În timp ce ne readuc la tema fundamentală a cîntului, moartea, cuvintele lui reprezintă consecinţa logică a celor prin care adversarul lui s-a prezentat (Am fost din Montefeltro, sînt Bonconte), marcînd «depărtarea de lumea pămîntească şi efemerele sale determinări de locuri, de titluri, de puteri» (Grabher), pentru că «acum îi rămîne doar ceea ce nu moare cu adevărat, adică persoana sa interioară, legată încă de numele său: sînt Bonconte»; şi sentimentele pămînteşti s-au pierdut, iar el se izolează de ceilalţi într-o singurătate care nu e cea orgolioasă, a lui Farinata, ci aceea îndurerată a sufletului care meditează la cît de puţin dăinuiesc bunurile pămînteşti. Comentînd această întîlnire, Puppo subliniază că «la nivelul Purgatoriului, unde amîndoi se află pe obositorul drum spre perfecţiune, antitezele politice şi-au pierdut orice semnificaţie, aşa cum şi-au pierdut-o toate demnităţile şi distincţiile pămînteşti… Între Dante şi Farinata se putea inflama duelul vorbelor ascuţite; nu între Dante şi Bonconte»” (E.A. Panaitescu). “Trupul comandantului ghibelin n-a mai fost găsit după bătălie. Ipoteza lui Dante – că a fost tîrît de un rîu sau de un torent, revărsat după grindina care s-a declanşat în seara aceea – pare dintre cele mai probabile şi a fost formulată de mai multă lume. Dante construieşte pe ea o extraordinară pagină de poezie, făcînd din acea grindină răzbunarea violentă a demonului înfrînt” (Chiavacci Leonardi).

Pg_V_20

«Acolo unde vorba i se pierde, am ajuns eu, străpuns la beregată, fugind pe jos şi-nsîngerînd pajiştea. Aici mi-au pierit văzul şi graiul, cu numele Mariei m-am sfîrşit şi-aici am căzut, de mi-a rămas doar trupul» (v. 97-102). În locul unde pîrîul se revarsă în Arno, pierzîndu-şi denumirea, a ajuns Bonconte, grav rănit şi lăsînd în urma sa dîre de sînge. Acolo luptătorul s-a prăbuşit, pierzîndu-şi cunoştinţa. Dar în momentul morţii a avut puterea de a pronunţa numele Sfintei Fecioare. Trebuie subliniată sintonia subtilă, construită de poet între “moartea” pîrîului (care îşi pierde numele), şi expierea personajului (care se stinge cu numele Mariei pe buze). “Figura grandioasă a lui Bonconte se naşte nu din ciocnirea dintre forţele infernale şi cele îngereşti pentru stăpînirea sufletului său, ci din fundalul peisajului în care se aşterne nu mica mlaştină a lui Jacopo, ci lanţul întins al munţilor din Casentino, pe cînd departe domină, în mîndra sa singurătate, aproape ca un simbol de avertizare pentru o pace obţinută doar prin depărtarea de lume, schitul de la Camaldoli. Fuga istovitoare a lui Bonconte, în zadarnica încercare de a scăpa de ura duşmanilor, nu e ascunsă repede de mlaştină, ci se întinde pe pajişte, dobîndind o măreţie epică, «o dîră care străbate cîmpia cu o evidenţă sfîşietoare» (Puppo), în opoziţie cu întinderea lentă a bălţii de sînge a lui Jacopo. Peisajul, mai întîi aşa neted şi precis, observat aproape cu ochii unui şef militar, încă stăpîn pe sine, se împăienjeneşte deodată în faţa lui şi îi apare lumina cerului, pînă cînd «prăbuşirea şi moartea sînt acelaşi lucru. Nu rămîne decît greutatea inertă a trupului; singur, fiindcă lipsit de suflet; singur şi din punct de vedere material, o grămăjoară în pajiştea întinsă. Cele două versuri precedente constituie o unitate ritmică, oprită la am căzut; al treilea vers ce-a rămas izbeşte solemn» (Bosco), marcînd astfel «cele trei momente ale morţii: împăienjenirea vederii, stingerea cuvintelor pe buze, prăbuşirea»” (E.A. Panaitescu).

Pg_V_21

«Adevăru-l voi spune, tu să-l repeţi printre cei vii: îngerul Domnului m-a cuprins, şi cel din infern striga: “Vai, tu, din cer, de ce mi-l răpeşti? Îţi iei cu tine partea lui eternă, pentru o măruntă lacrimă; dar îi aştern eu altă soartă altei părţi!”» (v. 103-108). Îndată după moartea lui Bonconte, se iscă o dispută între îngerul ce vrea să-l scape de la damnare şi diavolul care încearcă să-l ducă în Infern. Agentul întunericului protestează: pentru o mică lacrimă de regret, scăpată în momentul morţii, păcătosul n-ar trebui scutit de osîndă. Văzîndu-se lipsit de sufletul la care rîvnea, Satana promite să se răzbune pe trupul fără viaţă, ce i-a rămas la îndemînă. “Episodul cu Bonconte înaintează pe teritoriul fantastic, unde Poetul rezolvă în termeni inventivi ipoteza comună din jurul dispariţiei lui Bonconte şi a multor altora, după bătălia de la Campaldino: că trupurile lor ar fi fost luate de apele revărsate ale rîului Arno. Critica este de acord să pună în relaţie această înfruntare dintre înger şi demon (una dintre numeroasele «înfruntări» din tradiţia literară şi figurativă din Evul Mediu) şi cea dintre Sfîntul Francisc şi diavol, pentru sufletul tatălui lui Bonconte, Guido, în cîntul XXVII din Infern. Întrucît căutarea simetriei are o valoare profundă la Dante, în convergenţa sau divergenţa semnificaţiilor, trebuie să subliniem – împreună cu Sapegno – că, pe cînd acea primă înfruntare voia să indice caracterul inutil al unei lungi perioade de penitenţă, dacă este întreruptă de un păcat lipsit de căinţă, aceasta arată felul cum o singură clipă de căinţă este de ajuns pentru a mîntui un suflet, căci judecata lui Dumnezeu este independentă de opinia oamenilor” (E.A. Panaitescu). “E şi acesta un scurt spectacol sacral, sau un mister (cum era numit), ca şi cel care îi vede în Infern ca actori pe Sfîntul Francisc şi pe diavol, iar ca obiect al disputei pe Guido da Montefeltro. Acum obiectul disputei este Bonconte, fiul: iar între cele două episoade există afinităţi şi divergenţe. Amîndoi sînt surprinşi la sfîrşitul vieţii: unul a păcătuit şi nu s-a căit, celălalt în schimb, după o viaţă păcătoasă, se căieşte şi se mîntuieşte. Dezbaterea se referă aşadar la prezenţa, eficienţa şi opoziţia căinţei faţă de păcat. În ambele episoade, cei doi Montefeltro nu vorbesc: în primul vorbeşte diavolul, în termeni de logică extremă şi zeflemitoare, în al doilea tot diavolul, care însă, acum învins, urlă şi se zbate şi vrea să lanseze ironii împotriva îngerului, care se mulţumeşte cu o singură şi măruntă lacrimă, cu un timid gest de căinţă. Lui Dante i se adresează amîndoi: primul fiindcă îl consideră un damnat şi deci în imposibilitatea de-a duce veşti despre el pe pămînt, celălalt în schimb rugîndu-l pe cel viu să-l pomenească” (T. Di Salvo). “Per una lagrimetta: în acest cuvînt, la diminutiv, pronunţat cu dispreţ de diavolul înfrînt, stă cheia întregului episod. Nu un plîns răsunător, nu o lungă rugăciune, ci o singură lacrimă, şi aceea scurtă şi mică, a fost de ajuns pentru a smulge sufletul din Infern şi a-l dărui lui Dumnezeu. Diminutivul exprimă disproporţia dintre acea lacrimă şi mîntuirea eternă, oferită de mila divină. Dante va folosi diminutivul – cu aceeaşi valoare – pentru vedovella (văduvioara) lui Forese, al cărei plîns i-a scurtat soţului ei cu mulţi ani suferinţa (XXIII, 92). Ceea ce e dispreţuit de oameni constituie în faţa lui Dumnezeu motiv de mîntuire” (Chiavacci Leonardi).

Buonconte_da_Montefeltro_di_Gabriele_Smargiassi_particolare

Advertisements