Simfonia crimei: între furtună şi nostalgie (8)

by Laszlo Alexandru

Pg_V_22

«Ştii bine cum în văzduh se-adună aburul umed ce-n apă revine, îndată ce urcă unde frigul l-aşteaptă» (v. 109-111). Sufletul penitent îi aminteşte fenomenul fizic prin care vaporii, ajunşi în aerul rece, se condensează şi se întorc pe pămînt sub formă de ploaie. “Aristotel învăţa că apa din rîuri şi din mări, prin evaporare, ca urmare a acţiunii soarelui, devine vapori şi apoi se schimbă în apă, cînd ajunge la al doilea strat al cerului, care este rece. Bonconte, printr-o asemenea trimitere, introduce scena de vijelie care se dezlănţuie în jurul trupului său” (T. Di Salvo). “Furtuna înfricoşătoare (…) este desigur o realitate istorică, întrucît Dante, prezent pe acea cîmpie, a văzut-o cu ochii săi şi a ţinut-o minte (n-ar fi putut s-o inventeze şi s-o dea ca adevărată, cînd mai trăiau, ca el, luptătorii din ziua respectivă): trebuie să ne gîndim că, în acel tragic asfinţit, în valea plină de morţi, dezlănţuirea furtunii a provocat în sufletele celor prezenţi – sau măcar în cel atît de sensibil al necunoscutului călăreţ – o emoţie violentă. După atîţia ani, amintirea revine pentru a crea o pagină de mare poezie” (Chiavacci Leonardi).

Pg_V_23

«Răul voitor, ce rău-l caută mereu cu gîndul, a pornit fumul şi vîntul, prin puterea ce i-a dat-o natura. Apoi valea, cînd s-a fost stinsă ziua, din Pratomagno-n Jugul Mare a cuprins-o-n ceaţă; şi cerul deasupra l-a făcut aşa» (v. 112-117). Diavolul, care se străduieşte mereu să provoace ticăloşii, a stîrnit vaporii de apă şi vîntul, care s-au transformat într-o furtună îngrozitoare. Toată valea de la Campaldino, între muntele Pratomagno şi Giogana de la Camaldoli, a fost cuprinsă de ceaţă la venirea serii. “Se credea că demonii, în baza originii lor angelice, aveau puterea să influenţeze forţele naturii” (Chiavacci Leonardi). “Sînt cei doi contraforţi ai Apeninilor, Pratomagno şi Giogana, care se înalţă la dreapta şi la stînga rîului Arno, în zona Casentino. În mijloc se aşterne pajiştea de la Campaldino” (Chiavacci Leonardi). “Versurile au o forţă care se încarcă de o putere misterioasă, aliată cu o formidabilă voinţă de acţiune, ce pregătesc scena următoare, a naturii răscolite, asupra căreia se adună şi se mobilizează fumul şi vîntul” (T. Di Salvo).

Pg_V_24

«încît aerul încărcat în apă s-a schimbat: ploaia s-a năpustit şi şanţurile le-a umplut partea ce pămîntul n-a înghiţit-o; şi cum s-a petrecut cu apele multe, spre rîul mare s-a prăvălit, că nimic n-a ţinut-o» (v. 118-123). Ploaia s-a revărsat din ceruri, în şuvoaie imense, pe care pămîntul nu le-a mai putut cuprinde. Apa dezlănţuită s-a scurs spre Arno, măturînd totul în jurul ei. “Pe linia credinţei care consideră noaptea împărăţia forţelor întunecate şi demonice, la Dante diavolul se pune pe treabă seara, între fum şi vînt, şi dezlănţuie un dezastru nocturn, în care forţele naturii, lovind cu violenţă, par să se concentreze toate pe bietul cadavru al lui Bonconte. Iar pagina, toată adunată într-o singură frază amplă, tinde mai curînd spre căutarea unor rezultate eficiente ca descriere, decît spre o tonalitate de elegie interioară, cum ar da de bănuit tonul dominant al cîntului” (T. Di Salvo). Găsim o extraordinară traducere a acestui pasaj dantesc la George Coşbuc, care dovedeşte încă o dată că este cel mai important poet român al naturii dezlănţuite: “Şi-n faptul serii văile-nvăli / din Pratomagno pînă-n Jugul Mare / cu nori, şi ceru-aşa-l acoperi, / că-n apă s-a topit întreaga zare, / iar cîtă ploaie nu putu s-o-nghită / pămîntu-n el, prin văi cătă scăpare, / şi-apoi, cu alţi torenţi mai mari unită, / căzu-n regalul rîu, cu-atîta hui / că n-a mai fost vrun chip de-a fi oprită.”

Peccati

Advertisements