Lectura lui Dante

Laszlo Alexandru

Month: January, 2016

La poarta Purgatoriului (4)

Pg_IX_10

«Cititorule, vezi bine cum îmi înalţ materia, şi de aceea nu te mira dacă de mai multă artă o îmbogăţesc» (v. 70-72). Autorul i se adresează direct cititorului, avertizîndu-l că substanţa ideatică a poemului se înalţă, prin urmare ea trebuie însoţită şi de o elevare artistică. “«Îl avertizează pe cititor… spunîndu-i că îşi înalţă materia… să trateze despre lucruri importante, şi apoi o consolidează, adică o împodobeşte şi o învăluie în frumoase ficţiuni poetice» (Anonimul Florentin). Aceste îndemnuri ale lui Dante (cfr. şi cîntul VIII, v. 19-21) marchează un fel de etape ale creşterii poetice, încît el notează cu mîndrie alegerea ulterioară a tematicii mai îndrăzneţe, după o procedură care pune în valoare propriul limbaj, folosindu-se de scene figurative, invenţii alegorice, sugestii doctrinare, reminiscenţe scripturale, pentru a-şi exprima propriile cuceriri spirituale succesive” (E.A. Panaitescu).

Pg_IX_11

«Noi ne-am apropiat şi eram la locul unde-mi părea-nainte rupt, întocmai ca o scorbură ce zidu-l desparte. Am văzut o poartă şi trei trepte ce urcau la ea, de culori diverse, şi un portar ce încă nu vorbea» (v. 73-78). Călătorii s-au apropiat de spărtura din stîncă, unde era poarta. Au zărit acolo trei trepte, divers colorate, şi un portar tăcut. “Îngerul portar nu vorbeşte, fie pentru că misiunea lui nu e omenească, fie pentru că aşteaptă ca păcătosul, prin voinţa lui spontană, să se apropie. El stă pe treapta cea mai înaltă ca să se vadă imediat autoritatea evidentă a celui investit de Dumnezeu, iar chipul lui e luminos, aşa cum trebuie să fie sufletul şi înţelepciunea de care dispune” (E.A. Panaitescu).

Pg_IX_12

«Şi cum ochiul tot mai tare l-am deschis, l-am văzut şezînd pe treapta de sus, astfel la chip încît nu l-am putut privi» (v. 79-81). Dante şi-a concentrat privirile asupra portarului şi l-a zărit pe ultima treaptă, dar nu i-a putut admira faţa, care era orbitor de luminoasă. “Imaginea nu este a unui înger blînd şi iubitor: înarmat cum e cu spada scoasă din teacă, pregătită de luptă şi de intervenţie, seamănă nu cu o caritabilă figură de sfînt, ci cu un războinic, un mare feudal sau un episcop-conte. A ajuns la Dante din societatea cavalerească” (T. Di Salvo).

Miniatura_fiorentina2

Advertisements

La poarta Purgatoriului (3)

Pg_IX_7

«Ai ajuns deja la Purgatoriu: vezi acolo piatra care-l strînge; vezi intrarea acolo unde pare ştirbită» (v. 49-51). Se puteau zări deja stîncile ce înconjoară Purgatoriul, întrerupte într-un loc de o spărtură. “Prima imagine a Purgatoriului propriu-zis, la care Dante a ajuns în zbor (visul a fost anticiparea sa: îndată va fi limpezit şi modul cum a zburat) este acest perete stîncos, de care se poate trece printr-o crăpătură. Este evidentă şi limpede semnificaţia alegorică: stînca indică asprimea şi duritatea vieţii de penitenţă, deschizătura foarte strîmtă arată că sufletul poate pătrunde acolo, dar străduindu-se şi eliberîndu-se de multe greutăţi carnale, de mult confort pămîntesc” (T. Di Salvo).

Pg_IX_8

«Mai devreme, în zorii ce precedă ziua, cînd sufletul dormea în tine, peste florile care împodobesc roată, a venit o doamnă şi-a spus: “Eu sînt Lucia: lăsaţi-mă să-l iau pe acesta care doarme, aşa-l voi ajuta în calea sa”. Sordello a rămas şi celelalte suflete nobile; ea te-a luat şi, cînd ziua s-a luminat, a venit sus; iar eu pe urmele ei» (v. 52-60). Dante a aflat de la Virgiliu că, în timpul somnului, în vîlceaua acoperită de flori a venit o doamnă care s-a prezentat ca fiind Sfînta Lucia şi s-a oferit să-l ia pe călătorul adormit, pentru a-l ajuta pe calea sa de ascensiune. Astfel au ajuns pînă acolo cei doi poeţi. “Este a doua oară cînd Sfînta Lucia intervine în favoarea lui Dante (cfr. Infern, II, v. 100 sqq.), din nou ca simbol al harului luminator” (E.A. Panaitescu). “Lucia vine în ajutor odată cu zorii zilei şi, între cele două fapte, al sfintei care dăruieşte harul luminator şi zorii ce redau lumina zilei, există o strînsă legătură, de parcă faptele naturale şi cele spirituale ar fi puse în mişcare de aceeaşi intenţie şi ar urmări acelaşi ţel. Acesta este un exemplu al modului de a vedea al medievalilor: mereu global. În aceeaşi globalitate se includ lumina blîndă, care se răspîndeşte în zori asupra lucrurilor şi felul graţios în care se prezintă femeia: înfloresc la o nouă viaţă plantele din vîlcea, se împodobeşte cu noi flori ideale conştiinţa pelerinului, prin sosirea sfintei” (T. Di Salvo).

Pg_IX_9

«Aici te-a lăsat, dar mai întîi mi-au arătat ochii ei frumoşi acea intrare deschisă; apoi ea şi somnul laolaltă s-au dus’. Ca omul ce-n frămîntări se limpezeşte şi-şi mută în confort spaima, după ce adevărul i s-a descoperit, m-am schimbat eu; şi cum m-a văzut lipsit de griji călăuza mea, spre ziduri s-a pornit, iar eu în urma sa la deal» (v. 61-69). Sfînta Lucia l-a lăsat acolo pe Dante, iar lui Virgiliu i-a indicat din priviri poarta Purgatoriului. Pelerinul s-a deşteptat după plecarea doamnei din ceruri. Auzind aceste lucruri, Dante s-a liniştit şi, astfel reconfortat, cei doi au pornit să intre în Purgatoriu. “Analizînd amploarea poetică a primei părţi a cîntului, se observă mai întîi prevalenţa unui ton puternic – într-o viziune solemnă, ce redă uluirea şi entuziasmul lui Dante, în faţa caracterului grandios al celor ce se întîmplă –, a unui sens de sacralitate magică, extins asupra figurii vulturului coborît din înălţimile cerului. Odată cu apariţia Luciei, tonul devine mai persuasiv, mai delicat, într-o bucurie interioară, care se naşte din amintirea recunoscătoare a acelui eveniment solemn, amintire care se preschimbă în cuvinte dulci, în imagini proaspete: este deschiderea unei lumi aurorale în acel suflet care dormea. Pentru Dante există multe motive de uimire atunci cînd, trezindu-se, îl găseşte alături doar pe Virgiliu, iar soarele e sus pe cer şi privirea lui se îndreaptă spre mare, încît tot peisajul, după cum notează Mattalia, are «o nemărginire vizuală în puternic contrast cu limitarea vîlcelei unde adormise»” (E.A. Panaitescu).

Leggenda_di_Lucia

La poarta Purgatoriului (2)

Pg_IX_4

«Acolo mi se părea că el şi cu mine ardem; şi incendiul închipuit aşa m-a prăjit, încît somnul mi s-a sfîşiat. La fel şi Ahile s-a regăsit, cu ochii treji rotiţi împrejur şi neştiind unde se află» (v. 31-36). În acel punct călătorul a avut impresia că a luat foc, împreună cu vulturul care l-a transportat. Datorită căldurii, s-a trezit. La fel de dezorientat şi-a revenit odinioară Ahile din somn. “În vis Dante adună senzaţii şi presimţiri din realitate: îndată va spune că s-a trezit pe cînd soarele era sus de două ore: căldura solară, reală, şi căldura sferei focului, visată, acoperă acelaşi eveniment, trezirea poetului în soarele dimineţii” (T. Di Salvo). “Din cîte povesteşte Staţiu (Ahileida, I, v. 104 sqq.), Thetis, ştiind că fiul ei Ahile urma să moară în războiul din Troia, pe cînd dormea l-a dus pe insula Skyros; aici Ahile a trăit travestit în femeie, printre fetele regelui Lycomedes, pînă cînd printr-o viclenie Ulise şi Diomede l-au obligat să participe la războiul din Troia” (E.A. Panaitescu). “Tehnica reprezentării visului nu este cea, oarecum modernă, a descrierii unor fragmente de realitate, aparent fără legătură între ele sau chiar foarte îndepărtate, sau amestecate într-o ordine ce pare ba reală, ba absurdă şi fantastică: aici totul este coerent şi logic şi se desfăşoară într-un ritm temporal ce nu admite pauze şi salturi. Tot visul este condus de verbul parea, folosit de patru ori (v. 19, 22, 28, 31), care ar trebui să transmită impresia evenimentelor visate: dar ele, în momentul cînd ajung în pagină, au toată dimensiunea realităţii, atît în ansamblu, cît şi în detalii” (T. Di Salvo).

Pg_IX_5

«cînd mama l-a dus de la Chiron pe ascuns la Skyros, pe cînd îi dormea în braţe, de unde apoi grecii l-au luat; cum eu am tresărit, cînd de pe faţă mi-a fugit somnul şi-am îngălbenit, ca omul care, înspăimîntat, îngheaţă» (v. 37-42). Mama lui Ahile l-a transportat pe acela în somn pînă pe insula Skyros, la fel cum Sfînta Lucia (prevestită de vulturul visat) l-a dus pe Dante în somn pînă la poarta Purgatoriului. “Punctul de plecare este spaima lui Dante, uimirea lui, cînd dimineaţa, la deşteptare, se pomeneşte în alt loc decît cel în care a adormit. Dar lui Dante nu-i ajunge simpla adnotare: faptul excepţional, extraordinar, ce presupune intervenţia unor puteri străine, pe care Dante încă nu le cunoaşte şi de aceea se tulbură şi se sperie, nu găseşte un echivalent în toate experienţele sale. Însă îl află în acel depozit al tuturor experienţelor, care sînt textele literare: ele îi oferă exemplele, prin intermediul cărora îşi poate defini şi reprezenta complexa stare sufletească. Realitatea cotidiană, întîlnindu-se cu literatura, nu doar este definită şi clarificată, ci devine transcrierea unor norme ce sînt eterne şi etern valabile, semnificative” (T. Di Salvo). “Dante pare să sublinieze mai ales uluirea eroului grec, pentru a pune în evidenţă propria sa uimire şi pentru a sugera astfel propria sa imagine, ca un nou Ahile, un erou modern şi creştin (după Momigliano, niciodată n-a mai fost Dante aşa de măreţ), dispus la eroismul unor încercări grele şi frămîntate. Însă acolo unde faptele de vitejie ale lui Ahile au fost realizate cu arme materiale, el le va folosi pe cele spirituale, şi mai ales prin umilinţă: totuşi este necesar să amintim că Poetul e transportat în sus, la fel ca şi Ganimede odinioară de Zeus, de către un trimis din ceruri, adică, după cum notează Lesca, în ambele cazuri aceeaşi divinitate înalţă sufletele oamenilor pînă la contemplarea de sine. Astfel mitul lui Ganimede şi eroismul lui Ahile folosesc la prevestirea spiritualizării noului erou, Dante, care însă pune mai ales pe seama lui Dumnezeu gratuitatea vocaţiei unei asemenea înalte chemări” (E.A. Panaitescu).

Pg_IX_6

«Alături îmi era doar sprijinul, şi soarele era sus de peste două ceasuri, iar chipul îmi era spre mare întors. ‘Nu te teme’, a zis stăpînul, ‘stai liniştit că am ajuns unde trebuie: nu strînge vlaga, ci las-o liberă» (v. 43-48). Lîngă Dante se mai afla doar Virgiliu, ceilalţi trei dispăruseră. Soarele se ridicase de peste două ore (trecuse de ora opt). Privirea poetului se îndrepta spre mare, întrucît marginile vîlcelei nu-i mai îngrădeau ochii. Călăuza l-a îndemnat să nu se teamă, ci să-şi întărească speranţa, fiindcă au ajuns la locul dorit. “În locul spaimei, care pînă acum obişnuia să-i împiedice sau să-i stingă tensiunea interioară, Dante este acum îndemnat să recurgă la forţa deciziilor, întemeiate pe siguranţa sufletească provenită din speranţă” (T. Di Salvo).

Miniatura_fiorentina

La poarta Purgatoriului (1)

Miniatura_lombarda4

Zborul în vis. Un nou ajutor venit de la Sfînta Lucia. Îngerul portar. Cele trei trepte şi poarta cu două chei.

Pg_IX_1

«Concubina bătrînului Titon deja sclipea la răsărit, ieşită din braţele tandrului său prieten; fruntea-i strălucea de nestemate, puse în forma bestiei reci care, cu coada, loveşte lumea; şi noaptea făcuse doi paşi la urcare în locul unde eram, iar al treilea-şi pleca în jos aripile; cînd eu, care-aveam cu mine ce avea şi-Adam, învins de somn, pe iarbă am căzut, acolo unde toţi cinci şedeam» (v. 1-12). Aurora, zeiţa zorilor, s-a desprins din braţele iubitului ei Titon şi, pe pămînt, şi-a făcut apariţia la răsărit. Fruntea îi sclipea de la stelele-pietre preţioase, dispuse în formă de Scorpion. În Purgatoriu noaptea făcuse deja doi paşi (trecuseră două ore) şi era pe cale să-l încheie pe al treilea. În acel moment Dante, care încă era viu, avea cu sine trupul lui Adam, a fost copleşit de somn şi s-a prăvălit în iarbă, alături de ceilalţi patru însoţitori ai săi, Virgiliu, Sordello, Nino Visconti şi Corrado Malaspina. “Reflecţiile care treptat apar în text despre timpul necesar ascensiunii spre Paradis nu se referă la orologiul exterior, ci subliniază diviziunile ritmului intern. (…) Optica de interpretare a începutului de cînt este aceasta: pentru Dante, vizitatorul lumii de dincolo, era ora 9 seara, pentru Dante, care îşi aminteşte călătoria şi scriind se află în Italia, ora corespunzînd celei de seară din emisfera opusă este în zori. De aici comparaţia mitologică” (T. Di Salvo). “Este a doua auroră descrisă de Dante în Purgatoriu. Prima era impregnată de culoarea lucrurilor închipuite în dulcea culoare de safir oriental, aceasta în schimb este mai preţioasă în alegerea elementelor astronomice, care îi fac mai dificilă interpretarea. Dar dacă atenţia ni se îndreaptă spre imaginea vizuală şi poetică, dificultăţile dispar îndată şi se înţelege că, deschizîndu-şi cîntul cu figura unei tinere care se înfrumuseţează, Dante a vrut să sugereze bucuria noilor adevăruri şi frumuseţi pe care se pregăteşte să le admire: este aproape o nouă renaştere, în care prevalează sensul de blîndeţe, avantajul tinereţii asupra bătrîneţii, strălucirea stelelor ce par nestemate. (…) Aurora l-a răpit pe Titon (fratele lui Priam) şi s-a măritat cu el, obţinîndu-i din partea lui Zeus nemurirea, dar nu şi eterna tinereţe. Noaptea e personificată prin imaginea femeii care umblă cu paşi înaripaţi, înţelegînd prin paşi orele, şase în urcare pînă la miezul nopţii, şase în coborîre; întrucît a făcut deja trei paşi la urcare, este cam nouă seara în Purgatoriu, pe cînd la antipozi, în Italia, răsar zorii de zi. La metafora paşilor se adaugă alta, inspirată din imaginea mitologică a orelor înaripate: al treilea-şi pleca în jos aripile” (E.A. Panaitescu). “Potrivit mitului, Aurora nu-l părăsea pe iubitul ei, Titon, decît dimineaţa, cînd se ridica din pat pentru a le aduce oamenilor lumina” (Chiavacci Leonardi).

Pg_IX_2

«La ora cînd îşi începe rîndunica tristele cîntece spre dimineaţă, poate în amintirea vechilor nefericiri, şi cînd mintea noastră, desprinsă de carne şi mai liberă de gînduri, în viziunile ei e ca divină, în vis mi s-a părut că văd plutind pe cer un vultur cu pene de aur, cu aripi întinse şi gata să coboare» (v. 13-21). În zorii zilei, rîndunica începe să cînte cu tristeţe, amintindu-şi probabil nenorocirile ei de odinioară. Tot atunci mintea oamenilor zboară mai uşor, detaşată de greutăţile zilei şi predispusă la ghicirea viitorului. În aceste împrejurări i-a apărut poetului în vis un vultur care plutea pe cer, pregătindu-se să coboare spre el. “Dante, inspirîndu-se din Ovidiu (Metamorfoze, VI, v. 412 sqq.), aminteşte mitul Filomelei şi al lui Procne, două surori transformate de zei, prima în privighetoare, a doua în rîndunică (…), în urma ospăţului pregătit de Procne soţului Tereus cu carnea copilului lor, pentru a răzbuna trădarea lui cu Filomela” (E.A. Panaitescu). “După concepţia medievală, atunci cînd mintea omului e liberă de grijile materiale şi e mai puţin ocupată de viaţa intelectivă, urmînd calea ciudată a visului, are adeseori posibilitatea de a ghici viitorul cu o anumită precizie” (E.A. Panaitescu). “Din nou o metaforă mitologică, şi aceasta elaborată la fel ca precedenta cu multă grijă şi atenţie retorică, potrivit unui model pe care Dante l-a preluat din poezia provensală şi care e prezent şi în rimele pietroase. Atît această metaforă, cît şi cea dinainte (cu Aurora) şi cea de apoi (cu Ganimede) corespund unui gust de clasicism medieval, unei nevoi de redispunere a trecutului mitic, dar semnificativ, într-un prezent care se modelează după acela, atunci cînd îşi propune să creeze o atmosferă ieşită din comun, aproape incredibilă” (T. Di Salvo). “Dante descrie aici un vis care îndată se va dovedi simbolic pentru ceea ce se întîmplă în realitate. Alte două vise cu caracter sacru şi divinator ca acesta, tot aşa avute înaintea zorilor, vor fi povestite ulterior în Purgatoriu (XIX, 1-33; XXVII, 94-108); trei în total, aşadar, şi plasate în momente-cheie, din nouă în nouă cînturi: primul, acesta, la intrarea în Purgatoriu, al doilea, la trecerea spre ultima parte a Purgatoriului (cfr. XVII, 91-139); al treilea, înainte de intrarea în Eden. Cele trei vise apar astfel ca un element structural, cu care Dante a vrut să-şi marcheze a doua cantică” (Chiavacci Leonardi).

Pg_IX_3

«şi mi s-a părut că sînt acolo unde au fost lăsaţi de Ganimede tovarăşii săi, cînd a fost răpit în supremul consistor. În sine mă gîndeam: ‘Poate că acesta se năpusteşte doar aici, după obicei, şi poate altunde nu pune preţ de-a răpi cu ghearele’. Apoi mi s-a părut că, după ce s-a rotit puţin, s-a prăvălit groaznic ca fulgerul şi pe mine m-a înhăţat în sus pînă la foc» (v. 22-30). Dante a avut impresia că se află pe muntele Ida, unde Ganimede şi-a părăsit prietenii, cînd a fost luat de un vultur şi dus să-i servească pe zei în Olimp. Poetul şi-a zis că poate vulturul numai din acest unic loc îi răpeşte pe muritori, căci alte ţinuturi nu sînt demne de asemenea cinste. Apoi i s-a părut că vulturul s-a învîrtit pe cer, s-a năpustit fulgerător asupra lui, l-a înşfăcat şi l-a luat sus pînă la sfera de foc. “Ganimede, fiul lui Troo, regele Troiei, pe cînd se afla la vînătoare pe muntele Ida în Troade, a fost răpit de Zeus, care se transformase în vultur şi a fost dus în ceruri, unde a devenit paharnic la banchetele zeilor (Ovidiu, Metamorfoze, XI, v. 756). Există diverse interpretări legate de vultur. Unii critici îl consideră o reprezentare a Imperiului, amintind faptul că şi vulturul lui Iustinian porneşte în zbor de pe munţii din apropierea Troiei (Paradis, VI, v. 6) (…). «Dar asta nu exclude ca vulturul să fie o prefigurare a Sfintei Lucia, fiindcă în timp ce pasărea îl răpeşte pe Dante spre sfera focului, care se află între pămînt şi cerul lunii, femeia îl duce într-adevăr pînă în pragul Purgatoriului» (Porena). Mattalia observă că acţiunile vulturului şi ale Luciei sînt «sincronizate şi paralele una faţă de cealaltă; identică e direcţia (în sus): ni se pare evidentă alegoria privind funcţia complementară a celor două magisterii: temporal (Imperiul) şi spiritual (Biserica)». La mîntuirea finală omul ajunge cu ajutorul – şi prin intermediul legilor – autorităţii imperiale: de aceea Poetul apropie vulturul şi pe Lucia, pentru a sugera că Biserica şi Imperiul trebuie să acţioneze concomitent, chiar dacă apoi subliniază că pecetea finală poate veni doar din partea Bisericii: de fapt dacă vulturul şi Lucia fac acelaşi gest, primul anticipează doar în vis ceea ce femeia îndeplineşte apoi în realitate, ducîndu-l pe Dante la intrarea în Purgatoriu” (E.A. Panaitescu). Personajul Dante “încearcă să înţeleagă motivul prezenţei vulturului în acele ţinuturi înalte şi crede că îl găseşte în semnificaţia simbolică a scenei: doar de pe vîrful muntelui Ida, adică din Imperiul al cărui simbol este muntele Ida, omul poate şi trebuie să pornească în zbor, dacă vrea să urce şi să găsească divinitatea. Nu pot aspira la asemenea privilegiu regatele sau comunele: orice tentativă în sensul respectiv este destinată eşecului; de aici dispreţul vulturului pentru locurile care nu sînt marcate de divinitate şi elevate la o finalitate sacră” (T. Di Salvo).

Miniatura_giottesca

Lupta îngerilor cu şarpele ispitei (8)

Pg_VIII_22

«Faima pe care casa dumitale o onorează, o strigă seniorii şi o strigă mulţimea, încît o ştie cine încă n-a umblat acolo. Şi-ţi jur, aşa să mă duc deasupra, că neamul tău cinstit se-mpodobeşte cu punga şi spada» (v. 124-129). Bunul renume ilustrat de familia Malaspina e răspîndit de nobili şi oamenii de rînd, încît a ajuns la urechea tuturor. Dante îi declară ferm lui Corrado Malaspina, cu aceeaşi sinceritate cu care îşi doreşte să ajungă în vîrful Purgatoriului, că neamul aceluia continuă să fie înzestrat cu omenie şi vitejie. “Rar se poate găsi, în toată Comedia, un elogiu aşa de mare şi fierbinte al unei familii nobile de pe vremea poetului: o familie marginală în relieful politic, acţionînd printre munţii din Lunigiana, dar în cadrul căreia Dante a găsit încă viu un ideal al vieţii de familie, pe care civilizaţia comunei a corupt-o sau a distrus-o. Este cu atît mai relevant acest elogiu, cu cît este exprimat înăuntrul vîlcelei unde Dante i-a observat pe oamenii politici care nu şi-au făcut datoria. Această familie de nobili de la munte, care încă cinsteşte virtuţile fundamentale ale puterii feudale, potrivit regulilor cavalereşti, adică cele de generozitate şi vitejie, nu înseamnă pentru Dante un exemplar supravieţuit dintr-o civilizaţie deja stinsă, ci mărturia că nu totul, din vechea civilizaţie, s-a pierdut şi este un îndemn la un ideal de societate şi guvernare care, doar el, poate garanta pacea şi ordinea. Elogii ca acesta, adresat unei familii din vechea nobilime, dezvăluie tipul de societate la care aspira Dante, foarte deosebită de societatea comunelor, pe care o condamna. Dar trecutul la care visează poetul este, mai curînd decît o precisă realitate socială şi politică, un mit susţinut cu o seriozitate şi o sinceritate morală cu totul ieşite din comun” (T. Di Salvo).

Pg_VIII_23

«Datina şi firea aşa o înzestrează că, deşi capul nemernic lumea o strîmbă, ea singură merge dreaptă şi poteca-ncovoiată o dispreţuieşte’. Şi el: ‘Acum du-te; soarele nu se culcă de şapte ori în patul pe care Berbecul cu toate patru picioarele îl acoperă şi-l înhaţă» (v. 130-135). Obiceiul virtuţilor cavalereşti şi predispoziţia naturală spre bine au privilegiat în aşa măsură această familie încît, deşi guvernarea ticăloasă a papei duce lumea spre dezastru, neamul boierilor Malaspina îşi continuă înaintarea pe calea cea dreaptă. Ca mulţumire pentru veştile primite, Corrado Malaspina îi face lui Dante o profeţie favorabilă: peste mai puţin de şapte ani, poetul va beneficia el însuşi de generozitatea familiei respective. “Cu atît mai demnă de respect este familia Malaspina, cu cît îşi confirmă fidelitatea faţă de valorile cavalereşti, într-o lume răvăşită şi lipsită de o călăuză corectă, avînd în vedere că papa, supremă autoritate religioasă, nu doar că se lasă stăpînit de setea de putere, dar prin exemplul său îndeamnă la corupţie şi destrăbălare. Doar familia Malaspina, într-o lume fără virtute, îşi urmează idealul şi evită, în exercitarea virtuţilor, boala societăţii de atunci” (T. Di Salvo). “Soarele nu se culcă: soarele nu se va întoarce de şapte ori pe locul de pe bolta sa ocupat de Berbec: adică nu vor trece şapte ani. Şi Farinata calculase pe cer, în aceeaşi formă negativă (Dar de cincizeci de ori nu se va aprinde chipul doamnei…), măsurînd însă după lună, intervalul cît i-a mai rămas lui Dante pînă la dura experienţă a unui exil fără întoarcere (Inf. X, 79-81)” (Chiavacci Leonardi).

Pg_VIII_24

«că această amabilă părere ţi se va bătători în minte cu mai mari cuie decît orice predică, de mersul judecăţii nu se-opreşte’» (v. 136-139). Părerea generoasă a lui Dante la adresa familiei Malaspina va fi curînd confirmată prin fapte, poetul va beneficia personal de mărinimia lor, dacă dreptatea divină nu va fi împiedicată. “În atmosfera de linişte suspendată, care vine după asaltul şarpelui, se pregăteşte măreţia severă a ultimei scene: Corrado Malaspina, care nu-şi luase privirile de la călătorul privilegiat (v. 110-111) (…) este ales să reprezinte în «vîlceaua înflorită» principele ideal, exponentul demn al acelei familii care, printre demnitarii Italiei şi ai Europei, se consideră că singură merge dreaptă şi poteca-ncovoiată o dispreţuieşte, nobilul senior care a realizat, după aprecierea lui Sacchetto, prin viaţa exemplară şi deplina realizare a misiunii, visul generos al lui Dante. «Se desprinde din şirul principilor adunaţi în vîlcea. Nu l-au atins acuzaţiile azvîrlite de Poet împotriva domnitorilor păcătoşi de pe pămînt. Şi, de-a lungul asaltului dat de şarpe, parcă privea oarecum dispreţuitor întîmplarea, ca pentru a sublinia că el se situează deasupra ispitelor întinse de lăcomie, cauză a tuturor păcatelor. Nici n-a încetat să-l privească mereu pe Poet. Şi asta nu pentru că de el era legată uimirea marelui privilegiu că trecea, viu, prin ţinutul morţilor, cît pentru că el era cel care, prin vorbele sale nemuritoare, urma să celebreze în gloria familiei sale acele virtuţi care, singure, aveau să restituie speciei umane promisiunea şi certitudinea unei ordini mai bune» (Sacchetto)” (E.A. Panaitescu). “«Ceea ce ai aflat de la alţii despre familia mea, vei simţi pe pielea ta: peste şapte ani vei fi oaspetele lor şi după cum se vor comporta şi te vor trata, îţi vor confirma judecata pe care ţi-ai făcut-o despre ei, din cuvintele altora.» Aceasta, făcută de Malaspina, este prima prezicere a exilului pe care poetul o aude în Purgatoriu. Cîntul se închide prin reafirmarea caracterului inevitabil al evenimentelor stabilite de divinitate: oamenii au doar datoria de a li se supune; iar această smerenie dureroasă trebuie s-o înveţe Dante în anii de exil, un spirit măreţ ca Malaspina şi principii neglijenţi. În cadrul respectiv toată istoria, în existenţa ei alternată şi contradictorie, este condusă de o voinţă care ne îndreaptă pe căi tainice spre scopurile sale: oamenilor nu li se cere decît acceptarea umilă şi plină de credinţă a evenimentelor decise de divinitate” (T. Di Salvo).

Ambrogio_Lorenzetti

Lupta îngerilor cu şarpele ispitei (7)

Miniatura_fiorentina

Pg_VIII_19

«Prin iarbă şi flori venea tîrîtoarea spurcată, sucindu-şi capul cînd şi cînd şi lingîndu-se pe spate ca bestia care se spală. Eu n-am văzut deci nu vă pot spune cum s-au mişcat vulturii cereşti; dar i-am văzut pe unul şi-altul în zbor. Auzind aerul străpuns de aripile verzi, a fugit şarpele, iar îngerii s-au întors, zburînd tot aşa la locul lor» (v. 100-108). Şarpele se tîra printre ierburi şi flori, răsucindu-şi capul şi lingîndu-se pe spate, ca animalele cînd vor să se cureţe. Dante îşi concentra privirile asupra şarpelui, aşadar nu poate preciza cum anume au ţîşnit îngerii la atac, dar i-a văzut zburînd. La sunetul produs de aripile lor, demonul a rupt-o la fugă, iar gardienii au revenit maiestuos la locurile lor. “În plan alegoric, iarba şi florile sînt strălucirile lumeşti, instrument al ispitei diabolice. Lingerea spatelui este o aluzie la viclenia prin care ispita pătrunde şi linguşeşte” (T. Di Salvo). “Eu n-am văzut: oamenii îşi dau seama de prezenţa Harului divin după efectele pe care le produce” (T. Di Salvo). “În Infern, la poarta cetăţii Dite, un înger a pus pe fugă forţele demonice, atingînd poarta cu o vergea: aici e suficient ca îngerii să se deplaseze prin aer, pentru ca diavolul să se retragă în zonele întunecate şi duplicitare, unde îi place să acţioneze; asta indică limpede distanţa care desparte puterile binelui de acelea ale răului. Nu este inutil să subliniem, într-un cînt străbătut de motive cavalereşti, care amintesc cuvintele şi gesturile de la curte, că îngerii în luptă împotriva diavolului sînt prezentaţi după un model tipic cavaleresc: sînt puternici şi neclintiţi, au forme agile de mari paladini sau cavaleri, frumuseţea, seriozitatea, deplinătatea puterilor; în schimb răul, diavolul nu doar că nu cunoaşte căile forţei bărbăteşti şi cinstite, dar se tîrăşte şi se ascunde şi înaintează pe nevăzute: are dimensiunea psihologică a trădătorului ce apare în poemele cavalereşti” (T. Di Salvo).

Pg_VIII_20

«Umbra care se apropiase de judecător cînd a chemat-o, de-a lungul întregului asalt nu şi-a luat privirile de pe mine. ‘Lumina ce te conduce-n sus găsească-n vrerea ta atîta ceară, de cîtă e nevoie pînă la piscul smălţuit’, a început ea, ‘dacă ai veste adevărată din Val di Magra sau împrejurimi, spune-mi-o, căci am fost mare pe-acolo odinioară» (v. 109-117). Sufletul pe care Nino Visconti îl chemase mai aproape s-a uitat ţintă la Dante, pe parcursul întregii confruntări dintre îngeri şi diavol. Apoi a intrat în vorbă cu el şi i-a urat, foarte curtenitor, ca harul divin să-l ilumineze cu toată voinţa de libertate ce-i va fi necesară pentru a ajunge în vîrful Purgatoriului. Pe urmă i-a cerut veşti din Val di Magra (în Lunigiana), unde a fost odinioară om de vază. “Şi noul spirit, cu care se încheie «misterul» sacru ce se desfăşoară în vîlceaua locuită de personaje ieşite din comun, toţi principi şi demnitari de pe pămînt, care şi-au exercitat puterea asupra oamenilor, dar au avut şi o viaţă de familie, afectivă, cere veşti despre familia sa; dar nu pentru a se întrista de cele ce află, ci pentru a-i reafirma puterea şi măreţia. (…) Tonul micului său discurs în faţa lui Dante, care soseşte de pe pămînt şi poate că are veşti recente, cum îşi doreşte, despre familia sa, se menţine mereu în cadrul cavaleresc ce domină cîntul” (T. Di Salvo).

Pg_VIII_21

«M-am numit Corrado Malaspina; nu sînt cel bătrîn, dar din el mă trag: alor mei le-am purtat iubire ce-aici se spală’. ‘Vai!’, i-am spus eu, ‘prin ţinuturile dumitale n-am fost vreodată; dar unde se stă oare în toată Europa să nu fie cunoscute?» (v. 118-123). Duhul s-a prezentat, făcînd totuşi distincţia între el şi un strămoş cu acelaşi nume. Are de ispăşit în Purgatoriu iubirea nemăsurată pentru clanul său, care l-a făcut să uite de iubirea datorată celor sfinte. Dante i-a răspuns că n-a umblat prin Lunigiana, dar celebritatea familiei Malaspina şi a ţinutului lor s-a răspîndit deja pe tot continentul. “Corrado Malaspina cel tînăr, mort în 1294, a fost nepotul lui Corrado cel bătrîn, şeful familiei Malaspina dello Spino secco, care a dominat Lunigiana. Dante a fost în Lunigiana în 1306 (fiindcă numele lui apare într-un document din anul respectiv, atunci cînd a primit din partea marchizilor Franceschino, Moroello şi Corradino misiunea de a pune capăt unor controverse cu episcopul din Luni) şi s-a legat cu mare prietenie de Moroello, marchiz de Giovagallo, căruia i-a trimis Epistola a IV-a” (E.A. Panaitescu). “La fel ca Nino, şi Corrado este legat de amintirea familiei, dar la el familia înseamnă neamul, măreţia nobiliară, teritoriile avute în proprietate, castelele din Val di Magra, amintirea mîndră a unui trecut de glorie şi putere; el însă insistă şi pe actuala sa condiţie sufletească, pe faptul că a învăţat să se includă pe sine şi puterea familiei în contextul lumii de apoi” (T. Di Salvo). “În acest vers se explică de ce principii şi nobilii sînt adunaţi în Antipurgatoriu: «am purtat atîta iubire alor mei, încît mi-am neglijat sufletul şi am amînat faptele de merit în vederea mîntuirii, pentru a face războaie şi prietenii; această iubire este aici pedepsită şi curăţată» (Ottimo). Ei şi-au neglijat, prin urmare, nu datoriile de principi, ci gîndul şi grija faţă de Dumnezeu” (Chiavacci Leonardi).

Luca_Signorelli2

Lupta îngerilor cu şarpele ispitei (6)

Pg_VIII_16

«Ochii mei lacomi mergeau tot spre cer, acolo unde stelele se mişcă mai încet, ca roata mai aproape de butuc. Şi călăuza mea: ‘Fiule, la ce te uiţi pe sus?’. Şi eu către el: ‘La cele trei flăcări de la care tot polul dincoace arde’» (v. 85-90). Privirile lui Dante erau curioase să vadă alte lucruri noi şi s-au aţintit spre cer, spre Polul Sud, unde mişcarea stelelor era mai lentă, la fel ca partea dinspre mijlocul roţii, ce stă mai aproape de osie. Virgiliu l-a întrebat la ce se uită, iar Dante i-a atras atenţia asupra celor trei stele, care iluminau întreaga zare, deasupra polului antarctic. “Aceste terţine sînt ca o scurtă pauză în povestire, cînd privirea se îndreaptă spre cer, întrerupînd astfel dureroasa tensiune provocată de cuvintele lui Nino Visconti, cărora Dante nu le răspunde” (Chiavacci Leonardi).

Pg_VIII_17

«Iar el mie: ‘Patru stele mari pe care le vedeai în zori au coborît dincolo, şi astea au urcat unde erau acelea’» (v. 91-93). Virgiliu l-a informat că aceste trei stele au luat locul celorlalte patru, pe care pelerinul le văzuse dimineaţa şi care, între timp, au coborît în spatele muntelui. “Cele trei stele care iluminează polul antarctic simbolizează, potrivit tuturor vechilor comentatori, cele trei virtuţi teologice şi le înlocuiesc pe cele patru care apăruseră pe cerul Purgatoriului dimineaţa (cîntul I, v. 23), indicînd cele patru virtuţi cardinale: primele se referă la viaţa contemplativă şi de aceea sînt mai potrivite noaptea, celelalte la viaţa activă, care se desfăşoară în timpul zilei. Însă e mai bună interpretarea propusă de Sapegno, potrivit căruia «în locul unde culminează lupta sufletului, pentru a se elibera de orice legătură pămîntească, devine mai urgentă nevoia ajutorului acordat de virtuţile supranaturale»” (E.A. Panaitescu).

Pg_VIII_18

«Pe cînd vorbea, Sordello l-a tras spre el spunînd: ‘Uite-acolo duşmanul nostru’; şi şi-a întins degetul să privească într-acolo. Pe partea fără apărare a vîlcelei, era un şarpe, poate ca acela care i-a dat Evei hrana amară» (v. 94-99). Poeţii sînt întrerupţi de Sordello, care le atrage atenţia că a apărut diavolul, în partea unde vîlceaua nu era apărată. Acolo se zărea un şarpe, asemănător celui care i-a dăruit Evei mărul, ce-a reprezentat apoi motiv de amărăciune pentru toţi muritorii. “Prezenţa reptilei şi trimiterea la păcatul comis de Eva, descrierea culorilor ce înfrumuseţează pajiştea ne readuc la Paradisul terestru biblic; iar această vîlcea pare un fel de anticipare a Paradisului terestru pe care-l vom găsi în vîrful muntelui. La descriere a colaborat probabil şi Virgiliu, mai ales cu descrierea pe care o face cîmpiilor elizee, unde Enea îl întîlneşte pe tatăl său Anchise. Dar au influenţat-o şi diversele reprezentări, regăsite în tot Evul Mediu, a ceea ce s-a numit locus amoenus, un loc frumos prin vegetaţie, blîndeţe a climei, atmosferă încîntătoare, în care sufletul se reconfortează şi se întoarce la bucuriile simple şi liniştite ale strămoşilor” (T. Di Salvo).

Miniatura_francese2

Lupta îngerilor cu şarpele ispitei (5)

Pg_VIII_13

«cînd vei fi dincolo de undele-ntinse, spune-i Giovannei mele ca pentru mine să trimită chemare, acolo unde inocenţii capătă răspuns. Nu cred că mama ei mă mai iubeşte, după ce şi-a lepădat vălul alb pe care, sărmana!, îl va avea de regretat» (v. 70-75). În numele recunoştinţei pe care Dante i-o datorează lui Dumnezeu, ce-şi ascunde motivul adînc al acţiunii sale în faţa raţiunii noastre, Nino Visconti îl roagă pe călător ca, odată revenit pe lumea pămîntească, să-i transmită fiicei sale Giovanna că are nevoie de ajutorul rugăciunilor ei. Duhul îşi pune nădejdea în sprijinul fiicei, întrucît soţia sa l-a uitat şi s-a remăritat, după ce-a ajuns văduvă. Însă noua căsnicie nu-i va fi fericită. “Giovanna, unica fiică a lui Nino Visconti, avea doar nouă ani în 1300; s-a măritat apoi cu Rizzardo da Camino şi, rămasă văduvă în 1312, a trăit din 1323 în 1339, anul morţii ei, la Florenţa. Soţia lui Nino a fost Beatrice d’Este, fiica lui Obizzo al II-lea, care în 1300 s-a remăritat cu Galeazzo Visconti, senior la Milano care, după ce-a fost izgonit din cetate în 1302, şi-a petrecut restul vieţii în exil, în grave dificultăţi. La aceste triste împrejurări fac aluzie cuvintele lui Nino din v. 75, chiar dacă Beatrice, după moartea celui de-al doilea soţ, a putut să revină la Milano, cînd fiul ei Azzo a recucerit cetatea” (E.A. Panaitescu). “Observaţi că Nino Visconti nu cere veşti despre evenimentele politice din cetatea sa, la care a participat cu multă dăruire; în vîlceaua făcută din reculegere şi vibraţie, el şi-a stins în suflet amintirile şi patimile de odinioară: din trecut îi apare doar chipul unei fetiţe şi pe seama rugăciunilor ei pline de iubire vrea să fie încredinţat. Afecţiunea tandră a tatălui pentru fiica pe care o vede ca pe o fetiţă poartă nu doar semnul unui normal raport de iubire, amintit cu blîndeţe, dar şi pe cel distinct şi opus faţă de legătura cu soţia sa. (…) Giovanna mea este doar ea, şi nu cea care mi-a fost soţie şi care acum, trădîndu-mă, m-a părăsit pentru alt soţ. Dacă Giovanna este creatura demnă de o iubire tandră şi intensă, mama ei în schimb merită doar reproşuri” (T. Di Salvo).

Pg_VIII_14

«Prin ea foarte uşor se înţelege cît durează la femei flacăra iubirii, de ochiul sau mîna adesea n-o reaprinde. Nu-i va face aşa mormînt frumos vipera, unde milanezul îşi adună oastea, cum ar fi făcut cocoşul din Gallura’» (v. 76-81). Nino Visconti nu mai speră în rugăciunile fostei lui soţii, care l-a uitat, remăritîndu-se cu altul. Astfel se ilustrează lipsa de statornicie a femeilor, cînd bărbatul nu se mai află în preajma lor. Însă noul partener nu-i va oferi funeralii atît de somptuoase la Milano (adică nu-i va asigura îmbelşugatele condiţii de trai la care ea sperase), cum le-ar fi primit de la familia primului soţ. “Stema familiei Visconti (o viperă cu un copil în gură) nu-i va da mormîntului Beatricei onoarea pe care i-ar fi conferit-o imaginea cocoşului, stema familiei Visconti din Pisa, care indica şi proprietatea lor asupra provinciei Gallura. Sînt diverse interpretările în jurul comparaţiei dintre cele două steme, fiindcă potrivit unora e doar o critică a faptului că Beatrice n-a rămas fidelă soţului mort, potrivit altora este un reproş adresat femeii care dintr-o familie guelfă a trecut într-o familie ghibelină, cum a fost cea din Milano; probabil că Dante face aluzie la ambele motive” (E.A. Panaitescu). “În ceea ce-i priveşte pe milanezii care îşi adună trupele militare în jurul stemei cetăţii, faptul este confirmat de informaţia transmisă de milanezul Bonvesin de la Riva, cronicar de la sfîrşitul secolului al XIII-lea” (T. Di Salvo).

Pg_VIII_15

«Aşa spunea, însemnat pe chip cu înflăcărarea dreaptă, ce-n inimă cu măsură arde» (v. 82-84). Duhul îşi termină vorbirea pe un ton de nobilă pasiune. “Astfel se încheie discursul lui Nino care, pornind de la o expresie măsurată şi temperată (nu cred), a devenit tot mai vibrant. (…) Cuvintele despre soţia lui oscilează între înţelegere şi reprobare: nu mă mai iubeşte, spune mai întîi şi adaugă pe urmă (să remarcăm supravieţuirea unei afecţiuni pentru ea, care s-a remăritat şi rău a făcut): dar nu va fi fericită (aici afecţiunea e însoţită de compasiune). În terţina următoare cuvintele devin mai amare: exemplul soţiei confirmă opinia că femeile nu ştiu să fie fidele, dacă le lipseşte îndemnul sexual, dacă persoana iubită este departe de ochi sau de mînă. Aceste afirmaţii, atît de severe şi în profunzime vulgare, pot fi considerate tipice pentru o anumită polemică antifeministă, prezentă în mentalitatea medievală. Oricum este evident în discursul lui Nino contrastul dintre cuvintele afectuoase de la început şi cuvintele aspre de acum” (T. Di Salvo). “Uimeşte tăcerea lui Dante, de parcă episodul nu l-ar fi atins cîtuşi de puţin; totuşi fusese atît de afectuos cu prietenul regăsit şi se bucurase că nu l-a văzut printre ticăloşii din Infern. Acum îl părăseşte şi îşi îndreaptă atenţia spre lucruri noi, urmînd un impuls interior. De ce această rapidă cădere în dezinteres? De ce nu adaugă un răspuns, oricît de scurt, consolator? Dar, răspunde Donadoni, pentru că «există dureri profunde şi pudice, care pretind, atunci cînd pretind, o izbucnire de moment, însă n-ar suporta umilinţa unei consolări». Participarea lui Dante este «foarte vie – corectează Bonora – şi constă în faptul că recunoaşte pe chipul prietenului amprenta unei iubiri care, amestecată cu mila faţă de sine şi faţă de femeie, este în plus temperată de obiceiurile cavalereşti prin care, în memoria cititorului, rămîne imprimată figura nobilului judecător»” (T. Di Salvo).

nino

Lupta îngerilor cu şarpele ispitei (4)

Pg_VIII_10

«S-a dat spre mine şi eu m-am dat spre el: nobile judecător Nino, cît mi-a plăcut să te văd că nu eşti printre osîndiţi! Nici o vorbă bună de salut dintre noi n-a lipsit; apoi a întrebat: ‘De cînd ai venit la picioarele muntelui, peste apele îndepărtate?’» (v. 52-57). Cei doi s-au apropiat. Dante şi judecătorul Nino Visconti, recunoscîndu-se, au schimbat cele mai călduroase formule de salut prietenesc. Celălalt s-a interesat de cît timp a murit poetul. “Nino crede că Dante a murit, că este un suflet ca el: întunericul a eliminat umbra care, în timpul zilei, le arăta duhurilor că pelerinul este viu” (T. Di Salvo). “Ugolino sau Nino Visconti a făcut parte dintr-o nobilă familie guelfă din Pisa şi a fost nepotul contelui Ugolino della Gherardesca (Infern, cîntul XXXII, v. 125 sqq.). A fost exilat de mai multe ori din Pisa, pînă cînd a reuşit să pună mîna pe conducerea cetăţii împreună cu Ugolino (1285); constrîns la exil după victoria arhiepiscopului Ruggieri, a făcut parte din multe asocieri guelfe împotriva cetăţii sale, unde s-a întors în 1293. S-a retras pînă la urmă în provincia Gallura din Sardinia, unde a murit în 1296. Dante poate că a avut ocazia să-l cunoască între 1288 şi 1293, cînd Nino Visconti a fost adeseori pe la Florenţa” (E.A. Panaitescu).

Pg_VIII_11

«‘Vai!’, i-am spus eu, ‘din locurile triste am venit azi dimineaţă şi sînt la prima viaţă, deşi cealaltă, astfel umblînd, mi-o cîştig’. Şi îndată ce mi s-a auzit răspunsul, Sordello şi el s-au dat înapoi, ca lumea deodată speriată» (v. 58-63). Dante i-a mărturisit că a venit în aceeaşi dimineaţă, din Infern, şi încă n-a murit, ci mergea într-o călătorie de purificare, pentru a-şi dobîndi mîntuirea. Sordello şi Nino Visconti, speriaţi de cele auzite, s-au dat puţin înapoi. “Figura lui Nino Visconti, chiar înainte de a-şi dezvălui bogăţia de motive psihologice, se deschide în sentimentul prieteniei (care se potriveşte mai mult ca orice cu decorul din a doua cantică, unde pasiunile s-au stins şi supravieţuieşte afecţiunea amabilă şi delicată), prin insistenţa vorbei bune de salut şi grija tandră pentru soarta prietenului (v. 56-57), ce corespunde primei manifestaţii de bucurie a lui Dante (v. 53-54). Dar şi experienţa comună a exilului îmbogăţeşte această întîlnire, fiind «şi Nino izgonit din patrie fără vină, şi Nino cu disperarea consumată că nu se va mai putea întoarce acolo niciodată. Învins, dar nu îmblînzit, de destin, a murit apoi exilat… Dante vede în Nino mai mult decît un prieten, un frate, pentru că, din cîte legături unesc pe un om cu altul, nici una nu e mai temeinică decît cea constituită de nefericirile îndurate bărbăteşte pentru aceleaşi idealuri» (Steiner)” (E.A. Panaitescu). “Cel întrebat trebuie să clarifice că este om viu; dar, la fel ca în altă parte, vrea să atenueze uimirea pe care le-o va stîrni sufletelor. Pelerinul nu-şi asumă nici o poză de-a lungul călătoriei, în care Dumnezeu l-a chemat pe el singur, după Enea şi Pavel. El e mereu un om printre alţi oameni: cu teama şi curiozităţile şi ura şi iubirile unui om de rînd; iar, în Purgatoriu, cu un simţ sau un efort permanent de umilinţă creştină… La condiţia lui de om viu abia dacă se referă; iar călătoriei îi atribuie ţelul edificării interioare” (Donadoni).

Pg_VIII_12

«Unul spre Virgiliu şi celălalt spre altul s-a întors, care şedea acolo, strigînd: ‘Hei, Corrado!, vino să vezi ce-a vrut harul Domnului’. Apoi, întors spre mine: ‘Prin acea recunoştinţă rară, pe care i-o datorezi celui ce-şi ascunde primul motiv, ce ne rămîne-n veci nepriceput» (v. 64-69). Sordello s-a răsucit spre Virgiliu, iar Nino Visconti spre un alt duh din apropiere, pentru a-şi mărturisi uimirea în legătură cu miracolul hotărît de Dumnezeu. “Vestea îi prinde nepregătiţi şi stîrneşte o agitaţie neaşteptată, care dinăuntru se transmite în exterior, în mişcările lor de oameni tulburaţi, ce se pomenesc într-un sistem care s-a fisurat. Nu e prima dată cînd se întîmplă asta: tema reprezintă chiar o constantă în Purgatoriu. Adeseori apartenenţa lui Dante la viaţa pămîntească este mărturisită de umbra lui. (…) Dar în ei se deşteaptă, deodată, cu evidenţa unei reacţii chimice, o întreagă lume plină de afecţiune, de care încă nu s-au eliberat şi spre care se mai întorc, tocmai cînd sînt pe cale să dobîndească un nou fel de a vedea lucrurile din lume” (T. Di Salvo).

Giotto3

Lupta îngerilor cu şarpele ispitei (3)

Pg_VIII_7

«Le vedeam limpede capul bălai, dar pe faţa lor ochiul îmi rătăcea, cum simţul la ce-i prea mult se zăpăceşte. ‘Ambii vin de la picioarele Mariei’, a zis Sordello, ‘să străjuiască valea, în faţa şarpelui ce acum are să ajungă’» (v. 34-39). Dante a văzut foarte clar capetele blonde ale celor doi îngeri, dar n-a reuşit să le distingă şi chipul, care era prea strălucitor şi îi tulbura vederea. Sordello i-a asigurat că îngerii străjeri vin din Paradis, de lîngă Sfînta Fecioară, pentru a păzi vîlceaua de atacul demonului ispitei. “Cum… se zăpăceşte: acesta era un principiu al filosofiei aristotelice, legat de proporţia dintre facultatea vederii, de pildă, şi obiect; atunci cînd organul trebuie să susţină prezenţa unui obiect pentru care nu este înzestrat, se rătăceşte, devine confuz, trebuie să se declare învins, ca în faţa unui lucru care ne striveşte, căci este excesiv” (T. Di Salvo). “Expresia de la picioarele Mariei poate însemna că sînt trimişi de către îndurarea Mariei, căreia sufletele i s-au adresat cu rugăciunea Salve, Regina. Dar termenul de la picioarele Mariei, prin forţa sa realistă, impune imaginea Mariei, ca o mamă ce vine în sprijinul celor firavi şi neajutoraţi, transformaţi de împrejurările vrăjmaşe în copii speriaţi şi fără vlagă, care se simt rătăciţi şi imploră ajutorul mamei. Astfel de expresii au început să apară şi să se impună în practica religioasă şi în limbajul rugăciunilor după anul 1.000, cînd prin intermediul curentelor mistice s-a răspîndit cultul Mariei, uneori aproape depăşindu-l pe cel al lui Isus” (T. Di Salvo). “Şarpele este simbolul puterii malefice a diavolului, care te îndrumă la păcat prin mobilizarea subtilă şi abilă a tuturor acelor tehnici care compun ispita. Iar scena care acum începe în vîlcea este o imagine a ispitei, care atunci cînd devine ritual, îşi pierde o mare parte din încărcătura violentă şi are valoarea de-a trezi la spectator simţul propriei insuficienţe, împreună cu cel al nevoii de-a cere ajutor de la cel ce-a învins mereu ispita” (T. Di Salvo).

Pg_VIII_8

«La care eu, care nu ştiam dincotro, m-am uitat roată şi, îngheţat de spaimă, strîns m-am lipit de umerii de nădejde. Şi Sordello iar: ‘Acum să mergem printre umbrele măreţe şi vom vorbi cu ele: le va fi dragă vederea voastră’» (v. 40-45). Dante s-a retras speriat după umerii lui Virgiliu, neştiind de unde va apărea demonul ispitei. Sordello între timp i-a îndemnat să se apropie de duhurile regale pentru a sta de vorbă cu ele, ceea ce le va face plăcere. “Cu harul Domnului trebuie ca omul să facă tot ceea ce poate pentru a se apăra şi a se apropia de raţiune, care strigă mereu împotriva păcatului şi a viciului şi nu se teme, dacă este însoţită de harul Domnului, care o păzeşte” (Buti).

Pg_VIII_9

«Doar trei paşi cred că am coborît şi-am fost jos şi am văzut pe unul ce se uita ţintă la mine, părînd că vrea să mă cunoască. Vremea era pe cînd se înnegrea zarea, dar nu atît ca între ochii lui şi-ai mei să nu se dezvăluie ce mai întîi se ascundea» (v. 46-51). Au fost de-ajuns cîţiva paşi pentru a coborî în vîlceaua înflorită. Unul dintre spirite îl fixa intens pe Dante, părînd că vrea să intre în vorbă cu el. În ciuda întunericului care cobora tot mai mult, călătorul a izbutit să-l recunoască, după ce l-a examinat. “Umbrele măreţe din vîlcea poate că au avut simţul demnităţii, calităţi de fineţe şi gust, cum li se cuvine celor care fac parte din aristocraţia civilizaţiei cavalereşti: dar grandoarea este legată mai ales de condiţia lor social-politică; în schimb aceea a spiritelor măreţe, ca Socrate, Cato, Sordello, este riguros de natură morală, capacitatea de a gîndi şi a acţiona prin lucruri nobile şi elevate” (T. Di Salvo).

Miniatura_fiorentina2