Leul care se odihneşte (2)

by Laszlo Alexandru

Miniatura_toscana

Pg_VI_4

«Mă refer la Pierre de la Brosse; şi aici să bage de seamă, cît e dincoace, Doamna de Brabante, ca pentru fapta ei să nu fie în mai păcătoasă turmă. Cum am fost liber de toate acele umbre care mă rugau de rugile altora, ca să le iuţească data sfinţirii» (v. 22-27). Regina intrigantă, vinovată de moartea lui Pierre de la Brosse şi care încă era în viaţă pe vremea redactării versurilor, este îndemnată de poet să-şi mărturisească păcatele şi să se căiască, pentru a nu ajunge în Infern. Într-un final pelerinul se desprinde din insistenţa penitenţilor. “Pierre de la Brosse, născut într-o familie modestă, a devenit medic la curtea Franţei, pe vremea lui Ludovic al XI-lea şi a lui Filip al III-lea, de care a fost numit mare şambelan. Atunci cînd în 1276 a murit în mod misterios Ludovic, primul născut al lui Filip, el a acuzat-o pe Maria de Brabante, a doua soţie a regelui, că este vinovată de fapta aceea, pentru a putea astfel să-i asigure tronul propriului ei fiu, Filip cel Frumos. Atrăgîndu-şi ura reginei, doi ani mai tîrziu, în timpul războiului dintre Franţa şi Alfons al X-lea de Castilia, a fost acuzat de trădare şi condamnat la moarte. După unii vechi comentatori, însă, regina l-ar fi acuzat că a încercat s-o seducă. Dante îl consideră nevinovat şi victimă, la fel ca Pier delle Vigne, a invidiei, o ruină generală şi-un viciu la case mari (Infern, XIII, 66)” (E.A. Panaitescu).

Pg_VI_5

«am început: ‘Se pare că negi, o, lumina mea, explicit într-un text, că rugăciunea înmoaie hotărîrea din ceruri; dar lumea asta doar pentru atît se roagă: ar fi aşadar speranţa lor zadarnică, sau nu ţi-am priceput eu bine vorba?’» (v. 28-33). Protagonistul i-a reamintit lui Virgiliu un pasaj din scrierile sale, în care contesta puterea rugăciunii. În schimb toţi penitenţii nu-i cereau, lui, altceva decît rugăciuni, pentru a-şi mai scurta suferinţele. Cum stau atunci lucrurile? Este sau nu importantă rugăciunea pentru soarta celor ce-au murit? “Dante aminteşte răspunsul pe care Sibila i l-a dat lui Palinurus, care o ruga să fie transportat dincolo de Aheron, deşi nu avea dreptul, căci nu fusese îngropat: «nu mai spera că decretele divine pot fi înduplecate prin rugăminte» (Eneida, cîntul VI, v. 376). Această afirmaţie îi pare a fi în opoziţie faţă de atitudinea sufletelor ce invocă rugăciunile, care pot modifica legea divină. Însă Virgiliu îl lămureşte: rugăciunea în lumea păgînă nu era adresată adevăratului Dumnezeu, de aceea nu putea să ofere nici un ajutor şi nici să completeze vreo lipsă (în cazul lui Palinurus, lipsa de îngropăciune). În schimb rugăciunea creştină se include în cerinţele sentinţei divine, ce rămîne neschimbată, dar permite, prin mila ei, să fie completată, prin focul iubirii, răscumpărarea datorată de sufletul păcătosului. După unii critici este o digresiune plicticoasă (Momigliano), după alţii însă (Mattalia), este un interesant document cultural: e o mărturie a lecturii în cheie alegorică, făcută operelor clasice, în Evul Mediu, atunci cînd interpreţii, cu subtilităţi rafinate, căutau «punctul de întîlnire şi de legătură dintre ‘poveste’ şi litera textului interpretat, respectiv adevărurile ‘creştine’ care trebuiau identificate în ambele»” (E.A. Panaitescu). “Dilema e formulată astfel încît să nu încalce respectul şi încrederea faţă de Virgiliu: fie speranţa lor e inutilă, fie n-am înţeles eu bine cuvintele tale (în loc să spună: fie ai greşit tu). Însă răspunsul lui Virgiliu demonstrează că dilema a fost greşit formulată, căci există a treia posibilitate, prin care este valabilă acea speranţă şi sînt valabile acele cuvinte” (Chiavacci Leonardi).

Pg_VI_6

«Şi el mie: ‘Scrisul meu e limpede; iar speranţa acestora nu greşeşte, de-o priveşti cu mintea sănătoasă; căci înalta judecată nu se-apleacă fiindcă focul iubirii împlineşte pe loc ce-are de ispăşit cine-aici se opreşte» (v. 34-39). Nici speranţa penitenţilor, de-a le fi uşurate chinurile prin rugăciunea celor vii, nici cuvintele de contestare a acesteia, scrise de Virgiliu în capodopera sa, nu sînt eronate. Judecata lui Dumnezeu nu se modifică în urma rugăciunii, penitenţa păcătoşilor rămîne obligatorie: se schimbă doar durata ei, nu substanţa ei. “Problema înfruntată aici de Dante, comparînd teza păgînă (ineficienţa rugăciunii) şi teza creştină (valabilitatea rugăciunii) este una dintre cele mai importante din teologie: pusă sub semnul îndoielii de mulţi eretici medievali, teza că rugăciunile celor vii îi ajută pe morţi a fost în diverse momente criticată de curentele protestatare. Cei care n-au acceptat principiul au susţinut că purificarea este un proces absolut individual, care nu poate fi realizat de o persoană în beneficiul alteia. Însă, pe vremea lui Dante, chiar şi cei care nu erau eretici s-au plîns de abuzul pe care unele medii eclaziastice l-au făcut cu rugăciunile, pretinzînd ofrande, slujbe religioase etc. şi s-au răzvrătit împotriva acestui abuz, susţinînd prudenţa în ce priveşte eficacitatea intervenţiei omului viu asupra destinului morţilor: doar rugăciunea celui aflat în harul lui Dumnezeu, susţine Dante, este eficientă” (T. Di Salvo). “Cu mintea sănătoasă: pentru Dante, sănătatea, înţelepciunea erau date de acceptarea învăţăturii bisericeşti. Problema, tocmai prin dimensiunea sa teologică, nu putea fi lăsată la interpretarea sau la opinia unor persoane sau grupuri: trebuia încredinţată Bisericii, căreia Dante încă o dată îi reafirmă autoritatea şi adevărul învăţăturii doctrinare” (T. Di Salvo). “Satisfacţia datorată divinităţii nu ţine de timp, decît prin faptul că Dumnezeu ştie că sufletele doar într-o anumită durată cronologică ajung la purificarea necesară; altele într-un interval mai scurt, altele chiar şi într-o clipă. Dar Dumnezeu a obţinut scopul purificării sufleteşti, inclusiv prin intermediul rugăciunii recitate de alţii şi nu şi-a schimbat în nici un fel hotărîrea. Chestiunea este cu totul de natură spirituală, iar timpul trebuie văzut aici ca un factor de intensitate spirituală” (T. Di Salvo). Complicatul pasaj doctrinar este transpus cu dezinvoltură de George Coşbuc, într-o înfăţişare poetică limpede: “Răspunse el: – «Scriptura mea e clară / şi nici nu sper-aceştia nebuneşte, / de judeci drept, nu cum ar fi să pară. / Dreptatea cea de veci nu se clinteşte, / că umple-n clip-o dragoste-nfocată / ce-acestor inşi pe-ncet li se-mplineşte»”.

Miniatura_ferrarese1

Advertisements