Leul care se odihneşte (3)

by Laszlo Alexandru

Pg_VI_7

«şi unde am zis asta, nu era iertată, prin rugăciune, vina, căci ruga era ruptă de Dumnezeu» (v. 40-42). Poemul lui Virgiliu se referea la realităţile necreştine, pe cînd situaţia de faţă e înrădăcinată în teologie. Dacă recapitulăm pe scurt acest pasaj, observăm că personajul Dante a construit o falsă dilemă, sprijinindu-se pe două elemente în alternativă. Cine are dreptate: sufletele din Purgatoriu, care speră în ajutorul oferit de rugăciunea celor vii? sau afirmaţia din Eneida, conform căreia rugăciunea nu are valoare? Călăuza Virgiliu îi demontează dilema, sprijinit tot pe două argumente, unul teologic şi altul istoric. Penitenţa nu este o chestiune cantitativă (de durată), ci calitativă (de intensitate a regretului, ce poate fi alimentat inclusiv prin rugăciunea celor virtuoşi). Afirmaţia din Eneida se referea la o situaţie precreştină, pe cînd sufletele penitente evoluează într-o împrejurare diferită. “Virgiliu precizează că afirmaţiile din poemul său trebuie incluse în contextul păgîn, nu în cel creştin: este imposibil aşadar ca un păgîn să obţină ceea ce, în schimb, un creştin obţine din partea îndurării divine, cu ajutorul rugăciunii” (T. Di Salvo).

Pg_VI_8

«Totuşi de o îndoială aşa înaltă nu te împiedica, dacă nu ţi-o arată cea care-ţi va fi lumină între adevăr şi gîndire: nu ştiu de pricepi; mă refer la Beatrice: o vei vedea deasupra, pe vîrful acestui munte, zîmbind şi fericită’. Iar eu: ‘Stăpîne, să mergem mai degrabă, fiindcă deja nu mă obosesc ca adineaori şi vezi că muntele umbra de-acum şi-o întinde’» (v. 43-51). Toate celelalte curiozităţi ale lui Dante, în această privinţă, vor putea fi limpezite cu ajutorul oferit de Beatrice (simbol al gîndirii teologice), care-i aşteaptă la sfîrşitul ascensiunii din Purgatoriu. Îmboldit de numele femeii iubite, eroul solicită grăbirea călătoriei, pentru a se parcurge o distanţă cît mai mare înainte de venirea nopţii. “Virgiliu, care şi-a terminat explicaţia, îndemnîndu-l pe discipol să completeze clarificările pe care i le-a oferit raţiunea prin cele pe care i le va oferi Beatrice, ca simbol al Teologiei, anticipează cumva o viziune paradisiacă (v. 47-48), în faţa căreia Dante are o atitudine «atît de naivă, aproape infantilă», îndeplinind «partea care de obicei îi revine lui Virgiliu, îndemnînd la grabă…, afirmînd că nu mai simte oboseala dinainte, ceea ce nu-i adevărat, sau este doar efectul psihologic al ideii de-a o vedea pe Beatrice» (Porena): prin această trăsătură foarte umană, Poetul risipeşte cruzimea narativă a versurilor precedente, atrăgînd asupra figurii sale avîntul ascetic, care se va manifesta ca dorinţă de ordine morală şi ca forţă a misiunii profetice, în episodul cu Sordello. Această perspectivă deosebită justifică dimensiunea structurală şi poetică a înşiruirii de suflete (v. 13-24), care, departe de a-şi propune «să glorifice unele familii ilustre toscane», cum consideră Novati, profila «treptat imaginea unei societăţi profund corupte, în care s-a renunţat la orice simţ al ordinii şi al dreptăţii: abuzuri ale tiranilor şi ale bandiţilor, războaie ale cetăţilor şi ale partidelor, obsesia de dominare şi de îmbogăţire, care-i cuprinde pînă la rivalitate pe membrii aceleiaşi familii, invidia şi calomnia de la curte» (Sapegno), care-l împing pe Poet «să examineze din nou cauzele profunde ale acestei nedreptăţi şi ale acestei dezordini sociale»” (E.A. Panaitescu). “Ridere e felice: infinitivul şi adjectivul, ambele depinzînd de vedrai, sînt o construcţie rară (dar folosită şi în XII, 35), care dă un relief puternic acelei figuri” (Chiavacci Leonardi).

Pg_VI_9

«‘Vom merge cu ziua asta-nainte’, a răspuns, ‘cît vom mai putea; dar faptul stă altfel decît crezi. Înainte să ajungi acolo sus, îl vei vedea revenind pe cel deja ascuns de coastă, încît tu nu-i mai frîngi razele» (v. 52-57). Lucrurile sînt mai complicate decît le-ar dori Dante. Călătorii vor fi obligaţi să înnopteze înainte de reluarea drumului, căci soarele, ale cărui raze nu trec prin trupul viu al poetului, a apus. “Soarele este deja în spatele muntelui, în dreapta celor doi poeţi, coborînd spre occident (marea, de unde ei au urcat, se află la orient: IV, 54). Sîntem la începutul după-amiezii. (…) Virgiliu, care citeşte mereu gîndurile lui Dante, a înţeles că el crede că va ajunge la piscul muntelui în aceeaşi zi” (Chiavacci Leonardi). “Pe de o parte idealismul lui Dante, pe de alta îndemnul lui Virgiliu de revenire la faptele concrete, la transpunerea idealului în situaţia obiectivă: pe acest raport se construieşte întregul poem, iar din colaborarea activă dintre sensul ideal şi adeziunea fermă la realitate se hrăneşte sufletul poetului, fiu al unei societăţi ce oscilează între tensiunile idealiste ale intelectualilor şi ale călugărilor, respectiv puternicele calităţi realiste ale neguţătorilor” (T. Di Salvo).

Miniatura_parigina

Advertisements