Leul care se odihneşte (4)

by Laszlo Alexandru

Miniatura_ferrarese2

Pg_VI_10

«Dar vezi acolo umbră ce stă singură şi spre noi priveşte: aceea ne va învăţa calea mai scurtă’. Am mers la ea: vai, inimă lombardă, cum stăteai severă şi mîndră, iar în mişcarea ochilor demnă şi cumpănită!» (v. 58-63). Virgiliu îi indică lui Dante un duh nemişcat, ce pare să-i urmărească de la distanţă fără a se clinti. Cei doi călători se îndreaptă spre acela. “Duhul, în timp ce poeţii se deplasează, se concentrează în imobilism: totuşi există ceva dinamic la el, care-i subliniază energia şi seriozitatea: sînt ochii neliniştiţi şi intenşi, nobleţea demnă a atitudinii” (T. Di Salvo). “Cel ce apare este sufletul lui Sordello din Goito (zona Mantova), născut într-o familie nobilă rurală, pe la începutul secolului al XIII-lea. A fost printre cei mai faimoşi trubaduri italieni şi Dante, în De Vulgari Eloquentia (I, XV, 2) îi laudă amplu poezia. Mai întîi a trăit la curtea lui Riccardo di San Bonifacio, senior al Veronei, pe a cărui soţie, Cunizza da Romano, a celebrat-o în versurile sale. Între 1224 şi 1226 a răpit-o pe Cunizza sau a ajutat-o să fugă din casa soţului, fiind obligat să se adăpostească în zona Treviso; dar a trebuit repede, după alte întîmplări tulburi, să se refugieze la curtea lui Raimondo Berlinghieri, în Provenţa. A trecut apoi în slujba lui Carol de Anjou, însoţindu-l în expediţia din Italia împotriva lui Manfred şi primind în feudă cîteva localităţi din Abruzzo. A murit prin anul 1270. Unul din principalele motive pentru care Dante l-a ales ca protagonist al episodului care se deschide trebuie văzut în cele două compuneri poetice ale lui Sordello, Compianto, Plîngerea morţii seniorului Blacatz, în care îi supune la o judecată severă şi lipsită de prejudecăţi pe regii şi principii din vremea sa, precum şi micul poem Ensenhamen d’onor, în care îi ceartă pe cei bogaţi şi puternici că s-au îndepărtat de la legile curteniei şi ale virtuţii, proprii lumii cavalereşti. Pe bună dreptate aşadar, izolată de celelalte suflete din «vîlceaua înflorită», figura lui în acest cînt poate oferi prilejul de-a critica dezordinea politică a lumii, iar în cîntul următor vocea sa îi poate indica şi judeca pe cei puternici de pe pămînt” (E.A. Panaitescu).

Pg_VI_11

«Ea nu ne spunea nimic, ci ne lăsa să înaintăm, doar privind ca leul care se odihneşte» (v. 64-66). Sordello aşteaptă neclintit şi impunător sosirea celor doi. “Încă din aceste replici Sordello este caracterizat ca un spirit meditativ, închis dramatic în meditaţie, în nobila lui singurătate, în aristocraţia lui nu arogantă, ci făcută din spiritualitate şi curiozitate: are încă de-acum ceva care îl înrudeşte cu Farinata” (T. Di Salvo). “Ca leul: reprezentarea lui Sordello, uimitoare statuie făcută din tăcere şi energie, are în această comparaţie o îmbogăţire figurativă. Asemănarea cu leul este de origine biblică («îşi pleacă genunchii, se culcă întocmai ca un leu», Geneza 49, 9); dar mai mult decît imaginea leului, pe Dante îl interesează condiţia sufletului văzut într-o stare de repaus, aproape de aşteptare sau de certitudine, ca un vînător care stă la pîndă, sigur că va trece pe acolo prada. Astfel Sordello nu se clinteşte, rămîne nemişcat ca o statuie, dar viaţa lui psihologică este înviorată de ceea ce exprimă ochii săi vigilenţi” (T. Di Salvo).

Pg_VI_12

«Totuşi Virgiliu s-a apropiat de ea, rugînd să ne arate urcuşul mai bun; şi aceea n-a răspuns la întrebare, ci de ţinutul şi viaţa noastră a vrut să ştie; iar dulcea călăuză a-nceput ‘Mantova…’ şi umbra, toată în sine chircită, a sărit la el din locul unde stătea, zicînd: ‘Hei, mantovanule, eu sînt Sordello, din ţinuturile tale!’; şi unul cu celălalt s-a îmbrăţişat» (v. 67-75). La rugămintea de-a li se indica drumul către vîrful muntelui, Sordello a răspuns cu o întrebare privind identitatea celor doi călători. Abia a apucat Virgiliu să pronunţe numele oraşului Mantova, celălalt a izbucnit mărturisindu-şi aceeaşi provenienţă. Cei doi mantovani s-au îmbrăţişat cu multă bucurie. “Toată critica romantică a văzut în Sordello însăşi figura lui Alighieri, arzînd de patriotism, căutînd în atitudinea şi gestul trubadurului mantovan atitudinea şi gestul Poetului florentin. Dar dacă a fost mare simpatia «pe care Dante, poet şi exilat, rătăcitor de la o curte la alta, a resimţit-o probabil faţă de acest poet, protagonist al unei agitate întîmplări biografice, om de curte şi totuşi îndrăzneţ judecător al regilor şi principilor» (Mattalia), a scoate în evidenţă punctele de contact nu înseamnă a uita foarte subtila construcţie poetică a figurii sale. Singurătatea şi liniştea din peisajul de asfinţit – după observaţia lui Momigliano – se leagă de singurătatea şi liniştea lui Sordello, sporindu-i solemnitatea, subliniind că viaţa personajului provine dintr-o concentrare spirituală, dintr-o tensiune (vai, inimă lombardă, cum stăteai severă şi mîndră) care închide această imagine statuară «mai curînd schiţată decît grijuliu sculptată» (Novati) şi care îi va dezvălui violenţa gestului neaşteptat, însufleţindu-i în exterior drama. Croce l-a definit pe Sordello ca fiind Farinata din Purgatoriu, punctînd acelaşi aspect fizic impunător şi aceeaşi măreţie morală şi politică, dar «la Farinata nu e o concentrare, ci o impunere prin intermediul sentimentelor omeneşti violente şi o înaintare zigzagată a discursului şi o frecventă întrerupere prin pauze… aici e o solemnitate liniştită, care iradiază lumina ce poartă în sine o ascunsă putere de atracţie; poezia lui Sordello se topeşte într-un avînt de căldură afectivă, care e sfîrşitul interiorităţii sale închise, prin care a devenit maiestuoasă. De aceea mişcarea expresivă are o deschidere caracteristică, iar în cadrul acestui ton cîntul se dezvoltă în invectiva împotriva Italiei, care este oratorie construită pe gravitate sentimentală şi expresivă»” (E.A. Panaitescu).

Miniatura_ferrarese3

Advertisements