Leul care se odihneşte (5)

by Laszlo Alexandru

Miniatura_fiorentina3

Pg_VI_13

«Vai, slugă Italie, cuib de durere, navă fără cîrmaci pe-naltă furtună, nu doamnă a popoarelor, ci bordel!» (v. 76-78). Autorul Dante se lansează într-o amplă condamnare a situaţiei politice din zilele sale. “Începe aici invectiva împotriva Italiei, una dintre cele mai robuste, care ne indică motivul călătoriei în lumea de apoi, pentru reconstruirea unei societăţi opuse faţă de cea din realitate. Elementul ocazional, care aduce în prim-plan contrastul dintre real şi ideal, este oferit de îmbrăţişarea spontană şi generoasă dintre cei doi poeţi, care deşi nu se cunosc, se simt ca fraţii, doar fiindcă provin din aceeaşi regiune. Dar scena îşi are antecedentele în cîntul V şi în prima parte a cîntului pe care-l citim, în întîmplările dureroase şi însîngerate pe care le-au evocat sufletele întîlnite, victime, toate, ale violenţei unei societăţi care s-a întors cu spatele la Evanghelie. Participarea poetului devine treptat tot mai intensă şi culminează cu îmbrăţişarea dintre cei doi poeţi. Dante se înalţă sever ca judecător al vremurilor sale, cu accente de intensitate profetică. Pentru a găsi un precedent în invectiva dantescă, trebuie să ne gîndim la marile profeţii din Biblie, pe care Dante a citit-o cu nesaţ. Biblia «a creat imaginea poetului-profet, ea a oferit accentele religiozităţii danteşti care, prin caracterul ei rigid şi intratabil, e totodată biblică şi creştină. Este vorba despre o influenţă subterană care, mai mult decît prin imagini şi sentinţe derivate direct din textul sfînt, se dezvăluie în ţesătura discursului, în frazele solemne, în elanurile pătimaşe, în acea siguranţă nezdruncinată a sentinţei, convinsă că a fost inspirată de Dumnezeu» (S.A. Chimenz)” (T. Di Salvo).

Pg_VI_14

«Acel suflet nobil s-a năpustit, doar la sunetul dulce al ţinutului său, a-l sărbători aici pe cetăţeanul lui; şi-acum nu stau în tine cei vii fără de război, şi unul pe altul se sfîşie cei împrejmuiţi de-un zid şi-un şanţ» (v. 79-84). Poetul este impresionat de contrastul care, în viaţa de apoi, face ca necunoscuţii să se îmbrăţişeze, pe cînd în viaţa reală, cunoscuţii se vînează şi se ucid. “Cei morţi se îmbrăţişează, cei vii se sfîşie” (Scartazzini). “După prima mînie biblică, privirea Poetului se întoarce la grupul lui Virgiliu şi Sordello, uniţi prin legătura patriotismului chiar şi dincolo de mormînt, pe cînd în Italia orice comunitate civilă s-a destrămat, ca efect ultim şi grav al dezordinii politice, care se extinde în peninsulă. (…) «Se poate observa că exemplul oferit de Virgiliu şi Sordello este de patriotism regional sau municipal, nu naţional, cum au vrut să vadă interpreţii din secolul al XIX-lea: rechizitoriul lui Dante, de fapt, care astfel reia şi încadrează într-o perspectivă mai amplă motivul politic din cîntul VI al Infernului (drama Florenţei), evoluează pe dublul motiv al dezordinii generale, datorate carenţei de autoritate imperială, care s-a extins pînă la alterarea fibrelor comunităţilor orăşeneşti. Şi după indicarea cauzelor generale (lipsa autorităţii imperiale; degradarea, provocatoare de confuzie, a autorităţii spirituale a Bisericii), diagnosticul nemilos şi dur continuă prin exemple, pînă la încheierea prin elogierea amarnic-sarcastică a Florenţei, exemplu chintesenţial de sfîşieri îngrozitoare şi de instabilitate politică. Un alt punct de legătură directă cu cîntul VI din Infern” (E.A. Panaitescu).

Pg_VI_15

«Caută, sărmano, de-a lungul coastelor tale marine şi-apoi te uită-n sîn, dacă vreo parte a ta se bucură de pace» (v. 85-87). Italia şi-ar cerceta zadarnic situaţia politică de pe ţărmul mării sau de pe uscat, peste tot va găsi aceeaşi duşmănie făţişă. “Cu cetăţile de pe malul mării se face aluzie la republicile marinăreşti, aflate în război pentru hegemonia asupra traficului comercial. Cetăţile dinăuntru sînt cele din Toscana şi din alte cîteva regiuni, unde puterea era disputată între diverse facţiuni” (T. Di Salvo). “Termenii încărcaţi de semnificaţie politică sau juridică şi metaforele de largă analogie, expresiile de reţinută blîndeţe şi imaginile de aspră violenţă disting prima parte a invectivei, care potrivit lui Gentile se desfăşoară pe patru motive: «o apostrofă împotriva Italiei sfîşiate de facţiuni, care a uitat sfintele legi pacificatoare ale Imperiului (v. 76-96); o apostrofă împotriva împăratului german, neatent, uituc, neglijent faţă de mandatul său divin (v. 97-117); invocarea lui Dumnezeu, care doar el singur cunoaşte cauzele şi ţelurile dezordinii politice şi sociale pe care o îngăduie (v. 118-126); o invectivă de o sălbăticie sarcastică împotriva Florenţei: marea bolnavă (v. 127-151). Adjectivul slugă aminteşte numeroase pasaje din Monarchia, unde conceptul de aservire, în plan moral, este legat de păcat, în plan politic, de lipsa legilor, fiind cu adevărat liber doar cel care trăieşte potrivit legii morale şi politice. Deja în Convivio (IV, IV, 5) nava este figura comunităţii, a Statului, unde puterea supremă unifică funcţiile şi subdivizările dintre indivizi” (E.A. Panaitescu).

Miniatura_fiorentina4

Advertisements