Leul care se odihneşte (8)

by Laszlo Alexandru

Pg_VI_22

«Fiindcă cetăţile Italiei sînt pline de tirani, şi un Marcel se face orice ţărănoi care ajunge în vreun partid» (v. 124-126). Toată peninsula e sufocată de despotism, căci boierii rurali se umflă de aroganţă şi se închipuie a fi mari politicieni. “Marcellus a avut curajul să i se opună marelui Cezar din motive nobile; aceşti oameni mărunţi, veniţi de la ţară, lipsiţi de tradiţii de familie şi cultură, politicieni improvizaţi, îndrăznesc să se opună cu obrăznicie autorităţii Împăratului. Şi aici printre rînduri se citeşte un atac împotriva Comunelor, a căror clasă conducătoare de orăşenizaţi şi îmbogăţiţi a dus o neghioabă politică antiimperială: dintre acei oameni au răsărit noii tirani, conducătorii de secte, consorţii şi partide, care exercită o putere nelegitimată de unica sursă de putere care este Împăratul” (T. Di Salvo).

Pg_VI_23

«Florenţa mea, poţi fi tare fericită de această digresiune care nu te atinge, datorită poporului tău care-şi dă silinţa. Mulţi au dreptatea în suflet, dar tîrziu aruncă săgeata, ca să nu plece fără judecată din arc; dar poporul tău o ţine-n vîrful gurii» (v. 127-132). Dante îşi asigură sarcastic cetatea natală că marea invectivă împotriva Italiei n-ar viza-o deloc, întrucît cetăţenii ei sînt modele de comportament. Prin alte părţi dreptatea este o valoare importantă, păstrată cu grijă în adîncul sufletului – în schimb florentinii o invocă mereu cu demagogie. “Indignarea şi patima sînt urmate din nou de ironie şi sarcasm; de parcă, lovind în Florenţa şi ocupîndu-se de motivul cel mai profund şi tainic al suferinţei sale, Poetul ar încerca să îndepărteze de la sine orice impuls de compasiune şi justificare; dar la sfîrşit mila, îndelung reţinută, prevalează şi invectiva sfîrşeşte în elegie” (N. Sapegno). “«Să nu plece din arc: se referă la momentul în care săgeata, cu coada trasă înapoi de coarda întinsă, ajunge cu vîrful în dreptul arcului, pentru a fi lansată» (Chimenz). Cu alte cuvinte: poporul florentin este în profunzimea sa nedrept, dar cu ipocrizie îşi mărturiseşte mereu prin vorbe dorinţa de dreptate” (T. Di Salvo).

Pg_VI_24

«Mulţi refuză datoria obştească; dar poporul tău iute răspunde, fără chemare, şi strigă: ‘Eu mă sacrific!’. Acuma veseleşte-te că ai de ce: tu bogată, tu în pace şi tu cu-nţelepciune! Dacă zic drept, efectul n-o ascunde» (v. 133-138). Alţii evită funcţiile publice, în schimb florentinii se bat pentru ele, pentru a se îmbogăţi ilicit, cu toate că simulează dezinteresul. Se vede limpede că Florenţa e bogată, liniştită şi înţeleaptă. Faptele concrete n-o pot contesta. “Fireşte că în atîta grabă de-a se înscrie la serviciile publice – cu atît mai admirabilă cu cît se face fără nici o solicitare sau desemnare, sau fără ca autorităţile sau cetăţenii să-l fi chemat – nu există în el dezinteres: cel care astfel se propune urmăreşte să tragă foloase personale, iar sacrificiul lui, agitaţia lui se schimbă în furtişaguri, în dobîndire de putere şi bani prin intermediul funcţiei publice. Şi acest denunţ dantesc pune în evidenţă inconsistenţa morală şi politică a Comunei, absenţa unei adevărate clase politice, în stare să confere propriei acţiuni un evantai de posibilităţi utile în societate” (T. Di Salvo).

Dante-Domenico_di_Michelino

Advertisements