Gingăşie de culori, sunete şi miresme (1)

by Laszlo Alexandru

Miniatura_parigina2

Dialogul dintre Sordello şi Virgiliu. Despre regula de ascensiune în Purgatoriu. Vîlceaua principilor neglijenţi.

Pg_VII_1

«După ce saluturile cinstite şi vesele au fost repetate de trei şi patru ori, Sordello s-a tras în spate şi-a zis: ‘Voi cine sînteţi?’. ‘Înainte ca pe acest munte să pornească sufletele demne de-a urca la Dumnezeu, oasele mi-au fost de Octavian îngropate. Eu sînt Virgiliu; şi nu pentru alt păcat am pierdut cerul, decît fiindcă n-am avut credinţă’. Astfel a răspuns atunci călăuza mea» (v. 1-9). Poeţii s-au salutat de mai multe ori, bucuroşi de întîlnire. Sordello a vrut să afle cine sînt ceilalţi doi. Virgiliu i-a răspuns că s-a stins din viaţă înainte de moartea lui Isus – care prin sacrificiul său le-a deschis sufletelor penitente drumul spre muntele Purgatoriului –, iar trupul i-a fost înmormîntat prin grija împăratului Octavian Augustus. Virgiliu a mai subliniat că damnarea i se datorează faptului că a ignorat creştinismul. “Cîntul se leagă narativ de v. 75 al cîntului VI, exact de momentul cînd cei doi poeţi, chiar necunoscînd fiecare identitatea celuilalt, dar uniţi de emoţia provenienţei din aceleaşi ţinuturi, se îmbrăţişează cu ardoare: se leagă şi de atitudinea polemică de condamnare a celor care, deşi aparţin aceleiaşi patrii nu doar politice, se dedică sfîşierii reciproce şi îşi supun popoarele războaielor sinucigaşe. Între cele două cînturi aşadar nu există nici o fractură: invectiva lui Dante este doar premisa analizei critice pe care Sordello o va face acum neglijenţei principilor. (…) Cei doi poeţi se întîlnesc în aceeaşi voce îndurerată şi vibrantă” (T. Di Salvo). “Tulburarea care a făcut să răsune în tonalităţi de apostrofă şi sarcasm a doua parte a cîntului VI se atenuează pe neaşteptate, atunci cînd privirea Poetului revine asupra grupului frăţesc al lui Virgiliu şi Sordello, în timp ce ritmul versului, fără a mai fi susţinut de mişcarea pătimaşă a invectivei, redobîndeşte o calmare a accentelor, învăluită de emoţie, care prevesteşte cele trei momente următoare, explicaţia îndurerată a lui Virgiliu (v. 22-36), descrierea stilnovistă a «vîlcelei înflorite» (v. 73-81), înşiruirea principilor (v. 88-136). Atitudinea lui Sordello, în aceste prime terţine, este îmbogăţită încă de acel elan afectiv care, întrerupîndu-i nemişcarea, l-a împins spre concetăţeanul său (cîntul VI, v. 73-75), chiar dacă apare un moment de reflexie (s-a tras, a zis: «Voi cine sînteţi?»), în care însă niciodată nu-şi îndreaptă atenţia asupra lui Dante, încă fără a-şi da seama că este viu, dominat mai departe de acel patriotism ce va străbate, fie şi în forme mai moderate, cîntul VII” (E.A. Panaitescu).

Pg_VII_2

«Cum e cel ce vede lucru neaşteptat în faţa lui şi se minunează, că ba crede, ba nu, zicînd: ‘Aşa e… nu e…’, astfel a părut acela; şi apoi şi-a aplecat privirea şi umil s-a întors spre el şi l-a îmbrăţişat cum cel mărunt are voie» (v. 10-15). Trubadurul provensal a rămas uluit de cele auzite, ca omul care nu ştie dacă să creadă sau nu ceea ce află. După ce s-a obişnuit cu noua situaţie, s-a apropiat de Virgiliu şi, confirmîndu-şi respectul faţă de personalitatea glorioasă a acestuia, l-a strîns în braţe cu umilinţă. “Sordello l-a îmbrăţişat nu la nivelul gîtului, cum se făcea între egali, ci la piept, sau la brîu, sau la genunchi, după treapta stabilită în Evul Mediu de ceremonialul din mediile aristocrate. De fapt întîmplarea parcă se petrece în incinta unui palat nobiliar şi constituie premisa celei mai ample scene nobiliare la care curînd vom fi admişi, cînd ne vor fi prezentaţi principii neglijenţi, pe care Dante îi plasează într-o vîlcea. Iar vîlceaua astfel închisă, delimitată, este imaginea societăţii închise, la care ţintea aristocraţia medievală: vîlceaua este ca un fel de parc al unui palat sau castel nobil şi totul acolo respiră un aer de nobleţe, respect, măsură” (T. Di Salvo).

Pg_VII_3

«‘Oh, tu, glorie a latinilor’, a zis, ‘prin care graiul nostru şi-a arătat puterile, oh, tu, valoare eternă a locului unde-am trăit, ce merit sau ce har mi te arată? Dacă sînt demn de a-ţi auzi vorbele, spune-mi de vii din infern şi anume din care temniţă’» (v. 16-21). Sordello îşi mărturiseşte extazul în faţa lui Virgiliu, care a ilustrat capacităţile maxime ale limbii latine şi este personalitatea proeminentă a Mantovei. Apoi îl întreabă cu mult respect dacă vine din Infern, din care cerc de-acolo. “Întrucît Virgiliu a spus că a pierdut cerul şi nefiind altă cale decît cea străbătută de cei doi poeţi pentru a ajunge în Purgatoriu, Sordello bănuieşte fără a fi sigur că acesta a venit din Infern” (Chimenz). “Ţesută cu elocinţă şi vag retorică apare expresia prin care Sordello i se adresează lui Virgiliu, dar în acord cu demnitatea şi maiestatea ce i-au caracterizat apariţia şi care-i vor distinge figura, atunci cînd îşi va asuma misiunea de a-i arăta şi a-i judeca pe principi. La o lectură atentă să surprindă semnificaţiile cu care Dante îmbogăţeşte zonele de legătură dintre momente poetice de mare importanţă, nu scapă amplificarea figurii lui Virgiliu, prin intermediul cuvintelor lui Sordello, care a fost un versificator în provensală. (…) O justă glorificare, din moment ce Virgiliu se lasă pe sine şi pe discipolul său în grija lui Sordello” (E.A. Panaitescu).

Miniatura_ferrarese

Advertisements